Privește-te. E primăvară

     În căutarea Sinelui meu și a Sinelui scriitoarelor din ce ar fi trebuit să fie teza mea de doctorat (Reshaping the Self in the New Latina Novel) am citit miriade de astfel de antologii. E drept, niciuna în română, motiv pentru care la început m-am simțit stingheră, stînjenită, încurcată în paginile atît de frumos ilustrate de Sorina Iuganu ale acestei antologii. Ce era interesant pe măsură ce mă adînceam în aceste stări era că am început această carte pentru că tocmai citisem vreme de mult prea multe pagini doar căutări de sine în engleză și aveam nevoie de o pauză. Aveam nevoie de nițică română ca să constat apoi că Literatura la feminim ar fi sunat mai bine în engleză! M-am resemnat însă rapid și m-am putut bucura de ea. 

     Literatura la feminim nu este o simplă antologie de texte împărțite în trei capitole (I. Confesiune, II. Eseu, III. Proză scurtă), cum transpare la o primă aruncătură de ochi. Este o antologie de visuri, dureri, amintiri și călătorii spre adîncuri: 

Stau și eu pe loc, într-un nesfîrșit înghețat din plină vară, călătorind înainte și înapoi în mine, precum pescarii aceia islandezi, dar nu aduc nimic cînd revin la suprafață, nici măcar un singur pește. Și nu înțeleg nimic din ce încerc să pescuiesc în adîncuri, dar nu e nimic de înțeles, știu asta, așa că mă mulțumesc cu taina. - Mir, Andreea Micu

     Puținele texte din culegere care nu spun nimic sau care nu se leagă sînt rapid umbrite de celelalte, în care se întrezărește obsesiv ideea de feminitate și calitatea de a fi mamă (womanhood & motherhood), iar imaginea mamei este creionată în toate etapele ei:

- de la începuturile pline de așteptare („Îmi mîngîi burta, într-un gest pe care încerc, totuși, să mi-l controlez în public.”) și frică („Mi-e groază să mă dezbrac, sînt enormă.”- O zi, Dorica Boltașu), 

- la paza perpetuă, chiar și la distanță: „Îmi amintesc de sfatul mamei, la plecare: `Cînd n-o să-ți fiu alături, scumpa mea, poartă-te cu tine ca și cum ai fi fetița ta.`” - O voce, Ioana Pârvulescu

- la iubirea maternă combinată cu libertatea evadării și-a dedublării în momentele de pace și acceptare:

  Sînt ei, tătarii, viteji sosiți din îndepărtatele stepe ale Asiei, gata să cucerească noi pămînturi, mereu în mijlocul luptelor, mereu pe drumuri. Sînt ei, Minu și Rumbi, cei doi tătari ai mamei și ai tatei, care își fac intrarea triumfală în parc, pe cele două biciclete sălbatice, biciuind ghidoanele cu maximă viteză. 

Ceilalți trecători se feresc, căci tătarii pîrjolesc totul în calea lor. [...]

Dar mama unde e? 

Uite-o acolo, spre marginea terenului de fotbal. Și-a scos sandalele și se plimbă desculță pe iarbă. Și iarba e cînd moale, cînd aspră, cînd uscată, cînd udă. Gîndurile mamei au zburat și ele spre cer. Doar tălpile mai au acum o minte a lor cu care se gîndesc la iarbă, prin iarbă. (Păzea, sosesc tătarii, Andreea Micu) 

- la prezența instinctului matern în tot și toate: „Mă uit în ochii văcuței mele. Oare am nevoie de mai mult? Întind mîna și văcuța își apropie botul și mă miroase, iar în umezeala respirației sale stă acum lumea întreagă.” - Mir, Andreea Micu

- la colivie și lipsă de comunicare: „Și ea este dependentă de maică-sa, care a crescut-o singură, vai de capul ei, cîte a tras! Dar asta nu le împiedică să se certe tot timpul.” - Problemele altora, Gabriela Adameșteanu 

- pînă la îmbătrînire, „captivitatea sufletului într-o carcasă de carne care se degradează” (Cînd îmbătrînește o femeie?, Simona Preda) și neputință: 

Prima mea amintire de nou-născută este aceea a pielii. Nu sînul, ci pielea lui maman. O piele elastică, uluitoare, care avea să rămînă la fel chiar și la șaptezeci de ani, cînd maman continua în mod inexplicabil să aibă trupul unei femei de treizeci și cinci de ani, deși mintea și sufletul ei îmbătrîniseră firesc. Îi zăream și atingeam pielea atunci cînd o spălam în cada îngustă în care maman aștepta să îi alung bătrînețea cu apă și săpun. - Maman, Ruxandra Cesăreanu

     Cartea asta e despre viață. 

     Ba chiar și despre cuvinte, iar eu tocmai am adăugat încă un cuvînt pe lista scurtă de cuvinte pe care le ador. Primul e D O R. De aici, acum, am cules unul rusesc - MIR, despre care ne învață frumos de tot Andreea Micu: „Mir înseamnă lumea, dar mir înseamnă și pace în limba rusă, și uite așa, atunci cînd vrei să numești lumea, să o aduci mai aproape de ea însăși, de fapt chemi și pacea.” 

    E despre femei de toate felurile. Cu de toate. Bunătate și răutate. Inele cu capac și tricouri lălîi. Chiar și despre femeile cu haine de blană din autobuz, într-o imagine grozavă creată de Dorica Boltașu: „Iarna, chiar și femei în haine de blană, lungi, pe care le tîrăsc pe podeaua plină de scuipat a mașinii.”

   E despre mirosul de frig și de tăcere. Și franzele murdare de noroi pentru care oamenii se luptă și stau la coadă în Tot înainte a Ioanei Nicolaie. 

   E chiar și despre viața conjugală sau, altfel spus, „dimpreuna înjugare la viață”. 

   E despre prietenie. Îmi vine să cred sau nu, e chiar și despre Saramago și Nora Iuga. 

   Ba chiar și despre iluzia vînată de oameni de Ignat și despre porci: „carnea lor fragedă va fi suficientă să reinventeze veselia și speranța unui nou început” - Mir, Andreea Micu. 

   

     E multă durere în cartea asta. 

     Și frumusețe. 

     E frumusețe în durere. Și (auto)descoperire. 

     E (auto)descoperire în durere. Și frumusețe. 

     E durere în (auto)descoperire. Și frumusețe.

     Și acceptare. 

     Ca-n poezie. Și ca-n viață. 

     În Un sfert de oră de dragoste Dumitrița Stoica ne spune „Privește-mă. E primăvară.” Eu zic altfel: Privește-te. E primăvară. Sau orice vrei tu să fie. 

    Trăgînd linie (spirală), învăț. 

    Descopăr că cel mai tare m-am regăsit în Mir de Andreea Micu, motiv pentru care las mai jos link-ul către această oglindă, de pe Literomania, https://www.litero-mania.com/mir/.