trei mere și-un păun. alb.

Povești. Basm și magie. Oameni și omenie. Mîncare. D O R. Viață grea. Viață pură. - Acesta ar putea fi un rezumat atipic al unei cărți surprinzătoare, Din cer au căzut trei mere, Narine Abgarian (cu o traducere foarte bună de Luana Schidu). Cel tipic ar fi despre cum această carte prezintă viața și istoria locuitorilor din Maran, un sat izolat din Armenia, asemănător Macondo-ului magic al lui Marquez. 

Rînd pe rînd, sîntem martorii vieții și-a morții în acest sat cocoțat pe-un vîrf de munte. Război, foamete, șobolani, boală, toate fac parte din istoria maranenilor. Tinerii pleacă în vale sau în nord să își facă o viață mai bună. Sau mor. Își uită bătrînii pe acest vîrf de munte. Satul moare, încet-încet. Tradițiile se pierd. Maidanul nu mai e ce-a fost. Țiganii nu mai vin la tîrg. Nimic nu mai e cum a fost. 

Rămîne credința. Și comunitatea. Rămîn și poveștile. Cele păstrătoare de istorie și viață. Iar din povești se naște viața. Viața cea făr' de-nceput și sfîrșit. Viața simplă, ancestrală; viața-n spirală:

Ter Azaria a ocolit masa și s-a dus la căpătîiul  sicriului. A aruncat un ochi răposatei. Coșciugul era vădit prea mic pentru ea. Stătea presată bine în părți, cu umerii mari ridicați spre urechi, nemulțumită și îmbufnată. Pe burta mare și rotundă i se odihneau mîinile - palma stîngă o acoperea pe cea dreptă, pe inelar îi strălucea stins verigheta roasă de vreme. De sub bucata de mătase liliachie, care acoperea trupul de la piept pînă la tălpi, se ițeau boturile unor pantofi mari bărbătești. Mărimea patruzeci și cinci, aproximativ.  

Poveștile, dorul și durerea fac parte din istoria maranenilor. Și-a noastră, căci Maran există în fiecare dintre noi. Sub altă formă și alt nume. Este locul bunicilor. Al prăjiturilor cu nucă și smîntînă. Al fînului cosit. Al mirosului dulceag de casă veche. Al orice ne-aduce mai aproape de noi înșine.

Peacock, Ohara Koson