Te-am iubit cum am putut

 "Te-am iubit, Aleksy, te-am iubit cum am putut.", îi spune o mamă plină de defecte fiului ei. 

Am aceeași vârstă pe care a avut-o mama când m-a născut. Poate de asta am ales să citesc acum Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac. Cunoșteam subiectul cărții și am avut astfel nevoie de un pretext ca să îmi fac curaj. 

"Aceasta este cartea. Este povestea unei femei bolnave de cancer și a fiului ei, care ajung într-un sat din Franța și își petrec acolo ultima vară. Nu am încercat să înmoi cuvintele. N-am compus scene inutile și nu am inventat adevăruri universale. Am încercat să fiu sinceră și să mă eliberez eu, în primul rând, de niște trăiri. Dacă și voi veți reuși același lucru citind-o, acesta va fi premiul meu cel mai de preț.

Nu vă speriați de boală, nu este tema principală a cărții. Cei câțiva oameni care au citit-o, mi-au spus că au găsit în ea și iubire, și speranță și niște răspunsuri la niște întrebări. Este ca o gutuie cartea mea – amară, știu, dar fără de care iarna va fi mai puțin colorată. Luați-o acasă și păstrați-o pe pervazuri." - Tatiana Țîbuleac. 

Într-adevăr, întocmai cum declară autoarea, boala nu este tema principală a cărții. Este mai degrabă o carte despre noi. Despre omenescul stricat, putrezit, și despre cum fiecare dintre noi are nevoie de validare, afecțiune, bunătate. Indiferent de cât de tenebros e locul în care ne aflăm. 

Bunătatea, ne amintește Tatiana Țîbuleac, poate fi, pentru niște timp, terapeutică, atât pentru cel care o practică, cât și pentru cel care o primește, însă nu poate vindeca totul. 

"Pentru că oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor. Dar nu toți se pot ascunde mereu. Și uneori toată răutatea și boala și stricăciunea lor erupe și ei se simt bine și fericiți, chiar dacă toți din jur îi condamnă și le plâng de milă." - Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac.