Descoperire intru iubire

Dacă în luna iulie m-a urmărit ideea de fericire, în august iubirea i-a luat locul (am plecat de la Pădurea norvegiană - Murakami și am ajuns nu mai departe de Dragoste în vremea holerei - Marquez). La fel de inopinat; planurile erau altele. Căutările astea întru fericire și iubire au venit de la sine, iar eu le-am acceptat și am încercat să mă bucur de ele și să înțeleg ceva. 

Mi-ar fi plăcut să fi avut cu 14 ani mai puțin. Probabil ar fi fost cartea mea preferată și m-ar fi însoțit în căutările mele. Am început-o, de altfel, cînd eram în liceu, foarte tînără deci, cînd iubirea și muzica arătau altfel, dar a trebuit să o abandonez. Am tot vrut apoi să ajung la ea, dar nu am reușit. Totuși, parcă mi-am luat revanșa: am citit o bună parte din ea în hamacul meu din pădure, alături de ce iubesc mai mult pe lume: un om, un cîine, un cort și-o apă. 

Pădurea norvegiană este o mostră de existențialism pusă pe un fundal muzical corespunzător. Este, cum altfel, o poveste despre viață, deci despre moarte, iubire și autodescoperire. Este, deci, o carte despre suferință și vindecare, unde vindecarea presupune integrarea suferinței în viață și nicidecum uitare.  „Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață.” - acesta este momentul epifanic al naratorului, iar Watanabe își spune povestea ca urmare a unui lung proces de sinceritate și acceptare, întocmai ca în fragmentul de mai jos:

 „- Sunt persoane care își pot deschide inima, altele care nu pot. Tu ești dintre cei care pot. Sau, ca să fiu cinstită, poți dacă vrei. 

- Ce se întâmplă când omul își deschide inima? 

Cu țigara între buze, Reiko și-a împreunat mâinile pe masă, gata-gata să bată din palme. 

- Se face bine." 

Watanabe se face bine abia după ce înțelege să accepte. Viața lui îi include pe Kizuki, Naoko, Midori și Reiko la fel de mult ca pe The Beatles și toate romanele citite de el. În lungul său proces de acceptare, Watanabe a plecat de la 

„Cît timp am fost pe pajiste, n-am acordat nicio importanță peisajului sau, mai bine zis, nu am crezut că o să  mă impresioneze atît de mult, încît să mi-l reamintesc pînă în cele mai mici detalii după optsprezece ani. Ca să fiu cinstit, pe vremea aceea nu-mi păsa mie de peisaje nici cît negru sub unghie. Mă gîndeam doar la mine, pe urmă la fata frumoasă cu care eram, mă gîndeam la noi doi și apoi iar la mine. Eram la vîrsta la care orice vedeam, orice sentiment și orice gînd se întorceau la mine ca un bumerang.” 

și a ajuns la ce-am perceput eu ca fiind dovada supremă de iubire:

„Deci, despre ce vorbea Naoko în ziua aceea? A, da! Fîntîna de pe pajiște! Nici măcar nu ştiu dacă exista aşa ceva acolo. Poate era doar o imagine sau un semn ce se afla în interiorul lui Naoko, ca toate celelalte lucruri pe care le urzea în acele zile sumbre. Dar, o dată ce mi-a descris fîntîna, eu nu mai eram capabil să-mi imaginez pajiştea fără fîntînă. Adevărul este că din ziua aceea nu m-am mai simţit capabil să separ imaginea pajiştii de fîntîna pe care, de fapt, nu o văzusem niciodată. Fîntîna făcea parte integrantă din pajişte. Pot chiar să o descriu în cele mai mici amănunte. Se afla exact la buza pădurii, unde se termina pajiştea şi era ca o deschizătură neagră în pămînt, cu diametrul de aproape un metru, perfect ascunsă de iarba pajiştii. Nu era marcată de vreun gard sau de vreo piatră mai mare, vizibilă. Nu era decît o gaură, o deschizătură în pămînt. Pietrele de la gura ei se uzaseră de la vînt şi ploaie şi deveniseră de un alb murdar, iar pe alocuri crăpaseră sau se surpaseră. O şopîrlă mică, verde se strecurase într-una dintre crăpături. Chiar dacă te aplecai peste marginea ei şi priveai în jos, nu se vedea nimic. Singurul lucru care îmi era limpede era adîncimea ei înspăimîntătoare. Părea de-a dreptul fără fund. Şi apoi întunecimea ei... parcă s-ar fi revărsat în ea tot întunericul lumii, cel mai dens întuneric.”