Simon

 „Ter Azaria a ocolit masa și s-a dus la căpătâiul sicriului. A aruncat un ochi răposatei. Coșciugul era vădit prea mic pentru ea. Stătea presată bine în părți, cu umerii mari ridicați spre urechi, nemulțumită și îmbufnată. Pe burta mare și rotundă i se odihneau mâinile - palma stângă o acoperea pe cea dreptă, pe inelar îi strălucea stins verigheta roasă de vreme. De sub bucata de mătase liliachie, care acoperea trupul de la piept până la tălpi, se ițeau boturile unor pantofi mari bărbătești. Mărimea patruzeci și cinci, aproximativ. ” - Din cer au căzut trei mere, Narine Abgarian

Fragmentul de mai sus e despre mirajul lucrurilor simple. Despre viață, cu povești, durere și dor. Dar despre viața aia simplă, de care cei mai mulți dintre noi uităm, în goana noastră neobosită spre fericirea instantanee. Fericirea de unică folosință. 

Narine Abgarian face ca timpul și goana să se oprească. Îți dă un răgaz, o amânare, o păsuire. Are grijă de tine, te alină. Dacă ești norocos, îți amintește de un timp și-un loc mitice: „locul bunicilor. Al prăjiturilor cu nucă și smântână. Al fânului cosit. Al mirosului dulceag de casă veche. Al orice ne-aduce mai aproape de noi înșine”, cum scriam cândva despre cartea merelor. 

Recent, Simon mi-a oferit alinare. Am înfulecat cartea asta, ca pe tortul din frigider care nu-ți dă pace până nu-l știi terminat. Nu-i, deci, o carte de dietă.

 Cartea pare să fie despre viețile unor femei dintr-un oraș oarecare din Armenia, pe care le leagă faptul că l-au iubit pe Simon. Susanna, Eliza, Sofia, Silvia și Melania - „fiecare își trăia amărăciunea”. Poți încerca să le reții numele și poveștile, însă de fapt fețele și destinele se împletesc, devin neclare, incerte. Rămâne suferința, care le leagă. Și Simon, desigur. Pata de culoare; de bine.  

Simon e despre suferință și despre viața de adult, care vine la pachet cu imposibilitatea de a (te) exprima. Apropierea, dacă ai noroc, se face prin

tăcere 

        „A învățat să facă cafeaua așa cum îi plăcea lui - nu cu apă rece, ci clocotită. Cocea bagardj și baclava, prăjea semințe - vrând să se lase de fumat, el căpătase obiceiul să le ronțăie și încerca să aibă mereu un pumn-două la el. Uneori dezbăteau câte-o noutate neînsemnată, dar de cele mai multe ori tăceau, și tăcerea devenea de fiecare dată mai firească și mai limpede și părea mai grăitoare decât orice vorbe rostite. Și nu erau în tăcerea asta nici neliniști ale dragostei, nici teama de a încălca spațiul personal al celuilalt, ci doar coexistența umitor de gingașă și armonioasă a două lumi separate, dar înrudite.”

și suferință:

        „În salonul de reanimare nu i-au dat voie să intre, dar a refuzat să plece și a rămas să aștepte în sala de primiri. Mai târziu i s-a alăturat și tatăl ei. I-a luat palma grea, muncită, mirosind a pământ afânat și a bălegar de cal, i-a desfăcut-o, și i-a mângâiat fiecare crăpătură, fiecare bătătură, trăgându-l ușurel de degetul mic strâmb, rupt în două locuri și prost lipit. El a sărutat-o și a oftat adânc. Nici unul din ei n-a rostit o vorbă, dar Susanna nu se îndoia că nu mai fuseseră niciodată atât de apropiați și de sinceri unul cu celălalt.”

Simon te-nvață că fericirea-i despre dor, tăcere și curajul de-a te dărui.