Pe culmile fericirii

Coincidențele mă amuză. De pildă, mă amuză teribil că luna aceasta blogul meu suferă de o inflație de fericire. Sau, mă rog, de o inflație de texte care-și propun (pe lîngă niște amărîte de like-uri și validări sau, în cele mai fericite cazuri, sentimente de regăsire) să nuanțeze ideea de fericire. 

Nu am programat aceste texte. Cum nici lecturile din aceste ultime săptămîni nu au fost pe deplin programate. Am ajuns la ele printr-o suită de conjuncturi și stări, care apoi au declanșat o reacție în lanț. De regulă, goana după fericire apare atunci cînd ești cel mai puțin fericit, iar oboseala cu siguranță accentuează stările antitetice fericirii.  

Lucrurile mici - lucrurile bune mici (ca cele din Raymond Carver, A Small, Good Thing) - vin de oriunde. Pe nesimțite. De asta trebuie să fii mereu alert. Alert să nu le ratezi. Alert să nu ratezi fericirea. 

La fel e și cu lecțiile de viață. Tot pe nesimțite vin. De unde sau cînd te aștepți cel mai puțin. Dacă ai noroc, ești alert și le primești conștient. 

 (Să fii alert e un soi de carpe diem, adică.)

Ce am învățat eu în ultimele săptămîni, din situații complet neașteptate, e că fericirea nu e un scop și că e uman să accepți că ai nevoie de validare și să te simți important și apreciat. 

                                                                       * * *

În viața reală nu ai timp de fericire. Poate doar în treacăt apuci uneori să te gîndești la ea. Și poate că e mai bine așa. Mai ușor. 

Desigur, scriu despre fericire dintr-o poziție privilegiată. Sînt, pînă la urmă, o diletantă.