Viata e mai dreapta decat moartea, Narine Abgarian

„Dacă îl întrebi pe Aleksan care e rostul vieții omenești, răspunde, fără să șovăie o clipă, că grija.” - Viața e mai dreaptă decât moarte, Narine Abgarian

 Am citit Din cer au căzut trei mere, Narine Abgarian, din pură întâmplare și cu îndoială (mă țin deoparte de tot ce este catalogat ca bestseller) și mi-a plăcut tărâmul pe care l-am descoperit. Am scris atunci că „poveștile, dorul și durerea fac parte din istoria maranenilor. Și-a noastră, căci Maran există în fiecare dintre noi. Sub altă formă și alt nume. Este locul bunicilor. Al prăjiturilor cu nucă și smîntînă. Al fînului cosit. Al mirosului dulceag de casă veche. Al orice ne-aduce mai aproape de noi înșine.”

Apoi am citit Simon cu asumare și am notat atunci că „Narine Abgarian face ca timpul și goana să se oprească. Îți dă un răgaz, o amânare, o păsuire. Are grijă de tine, te alină. Dacă ești norocos, îți amintește de un timp și-un loc mitice”. 

Am ajuns la Viața e mai dreaptă decât moartea și cred că de data aceasta Narine Abgarian s-a grăbit un pic, cartea părându-mi mai puțin închegată decât precedentele - un motiv pentru senzația aceasta este și numărul mare de povești într-un număr relativ mic de pagini.   

Cartea cuprinde 31 de povestiri pe tema vieții simple, autentice a locuitorilor unei așezări din Armenia. Fiecare protagonist își duce viața cum poate mai bine, zi după zi după zi, și fiecare este într-un fel sau altul mutilat de război. Astfel, războiul devine un personaj în sine, pe care fiecare îl cunoaște și din întâlnirea cu care fiecare iese schilodit. El face parte din viața locuitorilor din Berd la fel de firesc precum mărul din livadă. Apoi, restul vieții se desfășoară la fel, iar monotonia supraviețuirii devine războiul pe care fiecare îl are de dus. Învingători, știm deja, nu există. 

 „Siran l-a părăsit imediat după înmormântarea nurorii. A zăcut trei zile cu ochii uscați, apoi s-a ridicat și l-a implorat: lasă-mă să plec. Dacă rămân, înnebunesc de durere și te înnebunesc și pe tine. Și a lăsat-o. 
  Trăiesc la cele două capete ale aceleiași străzi. El în casa lui, ea cu nepoata, în a ei.
În zilele libere Epime trece negreșit pe la bunicul ei. Îi aduce prânzul gătit de bunica și daruri primite de la bolnavi. Bunicul mănâncă merindele de la bunica cu aerul că-i face o favoare.
  -Tot n-a învățat să pună sare, se încruntă el, râcâind cu lingura pe fundul farfuriei.
  Îi trimite prin nepoată pensia, până la ultima copeică. Atunci când trece pe lângă casa fostei neveste, nu întoarce capul spre ea. Siran îl urmărește de după perdele și clatină din cap în tăcere.”

Nimeni nu vorbește despre suferință. E parte integrantă din ființa lor.