Postări

Se afișează postări din septembrie, 2010

vers 3, Nichita Stanescu

Imagine
Asteptate de ceva vreme, versurile astea mi-au luminat adolescenta.

Poem

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?



Luna in cimp

Cu mina stinga ti-am intors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vinatori, in arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mina stinga catre ei

Si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii
in ochii tai cu luna ma rasfring
... si ai putea, uitind, sa ma strivesti in gene
dar chipul ti-l întorc pe bratul sting.



Ce bine ca esti

E o întimplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decit mine, decit oasele mele,
pe care mi le scrişneşti într-o îmbraţ…

singuratate in doi

Mda, inca una dintre certurile noastre nasoale, iar eu stau ca un idiot acum si ma uit la tine cum dormi. Ma uit la tine, la cit de frumoasa esti (chiar si asa nervoasa), la cit de prost sint ca nu pot recunoaste ca am gresit. Stiu ca sint un netrebnic si ma tem ca mindria mea sa nu roada relatia asta. Mai am multe de invatat, draga mea, si cel mai tare ma scoate din minti ca nu iti pot marturisi toate astea...

Sint mult prea grele insomniile de dupa certurile noastre.