joi, 6 octombrie 2011

vers 4, Emil Botta

Post Ludum

poezie, să treci noaptea prin somnul celor ai mei,
sărută-i pe frunte, discută în şoaptă cu ei,
spune-le că am încheiat din caiet ultima filă
şi că îmi plîng şi pietrele de milă.

poezie, spune mamei să mă ierte, sunt o poamă rea,
pe care o aruncă cine muşcă din ea;
lacrimi din ochi ca dintr-un burete i-am stors,
firul oftării pe buze s-a tors.

poezie, spune fratelui meu că n-am fost înger,
cum poate credea,
că mi-e inima pedeapsă, mustrare, nuia.
şi de gîndurile crude care m-au bătut foarte sălbatec
mi-e un somn de jăratec.

spune iubitelor mele: el nu v-a iubit,
el, zăpăcindu-vă, s-a zăpăcit.
viaţa i-a fost ca un pahar
în care amesteci al întîmplării zar.

apoi,
să nu te mai întorci, poezie!
nu facem o nobilă pereche noi doi;
alianţa noastră e sfărmată
şi aş vrea, poezie, să nu te mai văd niciodată!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu