despre mersul la teatru

Am fost ieri la teatru. Piesa, nimic complicat. Din contră, foarte relaxantă, iar actorii foarte pricepuţi. Au fost, desigur, detalii regizorale care mi-au displăcut, la fel cum şi unele care mi-au plăcut. Reprezentaţia nu aparţine Teatrului Naţional din Iaşi, ci celui din Chişinău şi face parte dintr-un turneu Bucureşti-Iaşi-Chişinău.
Problema cea mai mare însă a venit din partea publicului. Am plecat de la teatru ruşinată, enervată şi cu confirmarea, încă o dată, că urăsc oamenii şi urăsc să fiu în preajma lor.  Pe lîngă cele vreo patru-cinci telefoane care au sunat în timpul spectacolului, am simţit nevoia pe toată durata reprezentaţiei să mă războiesc cu oamenii din jurul meu. Am fost atacată pe două fronturi. 
În primul rînd, în spatele meu stăteau doi baieţi de gimnaziu care timp de mai bine de o oră au comentat în permanenţă tot ceea ce vedeau pe scenă, uneori şuşotelile lor încurcîndu-mă şi împiedicîndu-mă să aud replicile actorilor. După vreo oră în care m-am tot foit pe scaun încercînd să le arăt cît sînt de enervanţi, mi-am pierdut controlul şi mi-am întors privirea către ei. Problema lor este că, prin natura meseriei, dar şi avînd acasă modelul ideal, am reuşit de-a lungul anilor să exersez o privire atît de puternică şi plină de înţeles încît să le îngheţe mişcările şi sîngele în vine chiar şi celor mai insensibili indivizi. Prin urmare, am rezolvat rapid cu puştii. Le-am aruncat o privire, iar adultul care îi însoţea s-a sesizat imediat şi a reacţionat, fapt pe care l-am apreciat, dar, în acelaşi timp, şi comentat întrucît consider că un scurt instructaj de comportament este imperios înainte de a aduce copiii la teatru. 
Problema cea mai mare a venit însă din altă parte. În dreapta mea se afla un grup de şapte doamne trecute de 50 de ani. Din nefericire, ştiam despre acestea că toate lucrează sau au lucrat o viaţă întreagă în învăţămînt (detaliu de altfel aproape insignifiant). Un alt detaliu la fel de neînsemnat este şi faptul că unii înţeleg greşit ideea de vestimentaţie de mers la teatru şi dintotdeauna mi s-a părut că unele cucoane vin la teatru doar ca să le vadă lumea bună noile ţoale. Aşadar, unghiile false, genele false, părul tapat, fustele mini, rochiile mult prea scurte nu fac decît să le îndepărteze pe aceste Chiriţe de sacralitatea unei reprezentaţii. 
Ce m-a supărat cel mai tare la aceste doamne trecute prin viaţă mai degeaba şi care se ocupă cu modelarea şi educaţia copiilor noştri a fost faptul că una dintre ele şi-a petrecut seara mai mult pe facebook decît în sală. Pentru mine, primele minute dintr-un spectacol sînt esenţiale. După ce cortina este ridicată privesc obsedant scena, încercînd să culeg cît mai multe informaţii şi să observ toate detaliile. Apoi eu-spectator intru în umbră şi îi las pe actori să îşi facă jocul. Abia la finalul piesei reintru în scenă şi decantez totul. Cred că asta şi iubesc la mersul la teatru. Ei, doamna în cauză nici nu s-a uitat la scenă în primele minute. Fotografiase înainte biletul de teatru şi tavanul sălii, iar în primele minute ale reprezentaţiei se chinuia cu unghiile-i prea mari şi false să posteze fotografiile pe facebook. În tot restul serii, cuconiţa a verificat sistematic telefonul şi moderat like-urile şi comentariile. Senzaţia mea era că pe măsură ce se strîngeau aprecierile pe facebook, doamna în cauză nu-şi mai încăpea în piele de fericire, iar părul dumneaei se tapa de la sine pe bază de like-uri. În puţinul timp în care nu verifica telefonul, doamna, împreună cu alte două dintre Chiriţele din grup, mîncau ceva din ambalaje foşnitoare. După sunetul plescăiturilor, aş zice că erau napolitane. 
Mă întreb, aşadar, ruşinată şi enervată, unde s-a dus sacralitatea mersului la teatru. Mai înseamnă el pentru vreun spectator păşirea, de pe o poziţie privilegiată, într-o altă dimensiune şi o experienţă dătătoare de trăire autentică şi înţeles(uri)? 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vonnegut, mohair si uzina

life (5)