Herta Muller, Neica si AltIasul meu

Continui seria recenziilor pe care le-am scris pentru AltIași cu Herta Muller, scriitoarea cu care mi-am început aventura în AltIași și la care mă întorc mereu cu drag atunci cînd îmi e dor de lirism.

Punctul zero al existentei

Herta Muller nu se dezminte. Nu se dezminte si nici nu ne surprinde tematic in noua ei carte, Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica, aparuta la sfirsitul anului 2011 la editura Humanitas. Surprinzator este nu sa descoperim ostilitatea cu care scrie despre Romania, ci faptul ca intelegem pe deplin acest sentiment.

Am asteptat cea de-a doua intilnire literara cu Herta Muller cu mare interes si curiozitate, desi stiam ca la nivelul temei abordate nu vor fi surprize. Insa, de data aceasta intilnirea s-a produs un pic altfel. Herta Muller nu a mai prezentat povestea lui Windisch, protagonistul romanului Omul este un mare fazan pe lume, ori a oricarui alt personaj ce populeaza lumea trista a scrierilor ei, ci aceasta si-a prezentat propria existenta. Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica este o colectie de eseuri autobiografice, din care transpare aceeasi Herta Muller lirica si sensibila, doar ca ceva mai acida. Si mai razbunatoare.

Surprinzator este, asadar, ca ii intelegem pe deplin trairile. Ba chiar ne mai bucuram ca, in sfirsit, cineva spune lucrurilor pe nume. Asta numai dupa ce ne-am simtit trasi de ureche si aratati cu degetul in fata celorlalte natiuni. Dar, in definitiv, fiecare tara isi poarta – cu rusine ori indiferenta – propria litera stacojie. A Romaniei este generic intitulata comunism, iar toti cei care au trait si s-au dezvoltat in aceasta perioada sint vizibil si iremediabil marcati.

In Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica, volum tradus din germana de Alexandru Al. Sahighian, Herta Muller vorbeste despre o Romanie deopotriva urita si frumoasa. Romania urita este cea a fabricii, a exilului si a deportarii, a tristetii, a hartuirii, a figurilor strimbe, a improvizatiilor: „In Romania, insa, n-ajungi la tinta fara a improviza. Citeva exemple: [...] Legi bine de acoperisul masinii mici sicriul cu tatal sau copilul mort, si-l transporti, prin oras sau pe drumuri de tara, la cimitir, ca pe orice bagaj de mari dimensiuni.” (158)

De asemenea, Herta Muller vorbeste despre deportare ca despre o mostenire genetica: „La trei ani dupa reintoarcerea din lagar m-a nascut pe mine, mai avea in oase deportarea, si ea s-a strecurat si in copilaria mea.” (127)

Romania frumoasa este cea a Mariei Tanase, a lui Oskar Pastior, M. Blecher si Emil Cioran, carora le-a dedicat in acest volum macar cite un eseu. Dar si Romania lor frumoasa este, de fapt, o poveste trista. O frumusete venita din suferinta. De pilda, povestea lui Oskar Pastior, a carui viata este traita de Leo Auberg in Leaganul respiratiei. La virsta de 17 ani (intocmai ca mama Hertei Muller) a fost deportat pentru cinci ani intr-un lagar din Ucraina, moment emotionant pe care scriitoarea reuseste cu succes sa il surprinda si in eseul intitulat „Aplicatia strazilor subtiri”: „In casa nu exista nici un geamantan. Cind Oskar Pastior isi face bagajele pentru a fi deportat, demonteaza gramofonul din ladita captusita pe dinauntru cu catifea si astupa cu dop de pluta gaura in care era manivela. Pleaca apoi cu ladita gramofonului in lagar.” (129) O alta improvizatie!

In acelasi fel putem descrie si povestea Hertei Muller. Pe 27 septembrie 2010, in binecunoscutul si controversatul dialog cu Gabriel Liiceanu de la Ateneul Roman, scriitoarea a declarat:  „mi-e ciuda ca norocul meu a venit din inversiunea necazului”; noroc de a pleca, de a reusi in viata, de a isi gasi locul si de a nu ramine intre.

Herta Muller acorda o deosebita atentie limbii, volumul de eseuri Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica fiind in fapt o suita de amintiri, de rani imbracate in metafore, dupa cum este intreaga opera a scriitoarei. In dialogul susmentionat, aceasta marturiseste: „Chiar daca scriu, eu n-am limba mea. Limba, daca este in stare sa exprime viata, este tot limba acelora care nu scriu. Trebuie sa recurg la limba lor si numai daca compun limba lor intr-un anume fel ajung la asa numita ’literatura’, ’poezie’, ’atmosfera poetica’.”

Inca traim in trecut. Care este solutia? Sa-l ascundem, sa-l uitam sau sa-l aratam cu degetul? Cum ne putem impaca, reconcilia cu ceva ce-am fost?! In 2010, la Ateneul Roman, Herta Muller si-a justificat intreaga activitate literara: „Daca scriu despre aceste lucruri, eu in primul rind o fac pentru mine insami. Ca n-am incotro. Trebuie sa-mi aranjez viata care a trecut ca sa pot s-o duc pe cea pe care o am de dus acum. Nu vreau si nu pot sa oblig pe nimeni sa participe. [...] In fata unei carti fiecare este un om liber.”

*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Humanitas Iasi.

Articol scris de Simona Lozovschi | Dum, 19/02/2012 - 18:09 http://www.altiasi.ro/carte/punctul-zero-al-existentei