un veac de singuratate (si de iubire) in AltIasul meu

 Nu stiu sa existe carte mai grozava ca Un veac de singuratate. Daca ma intreaba cineva care este cartea mea preferata, nu stau pe ginduri si o zic pe asta. De aceea ma consider norocoasa ca am putut scrie eu despre ea pe AltIasi. Si mi-a placut teribil de mult s-o fac. 

Un veac de singuratate

 

Cu Gabriel Garcia Marquez nu exista cale de mijloc. Fie ii iubesti scriitura cu o pasiune obsesiva, fie o urasti cu o forta la fel de puternica. Cert e ca viata ta de cititor e mai trista si mai saraca fara el. A mea sigur s-a schimbat dupa Un veac de singuratate (1967), o carte care, din fericire, poate fi gasita in numeroase editii, la diverse edituri. Cea mai recenta este cea de la RAO (2012).

Imi place sa ma gindesc la literatura ca la un templu al omenirii si al artei. Coloanele lui cu splendidele-i basoreliefuri ne redau istoria si arta. Insa nu toate cartile fac parte din acest templu, ci doar cele care reusesc sa se elibereze de sub tutela autorului si de sub povara timpului si a spatiului. Gabriel Jose de la Concordia Garcia Marquez si proza lui anistorica si atemporala reprezinta o coloana din acest templu grandios. Romanele lui nu mai sint cele ale autorului columbian decernat cu Premiul Nobel (1982), care, dintr-o ironie cruda a sortii, traieste acum intr-un Macondo al sau, stapinit de dementa, ci sint ale omenirii si ale artei, deopotriva.

In Un veac de singuratate sintem simultan martorii si victimele unei generatii osindite la un secol de solitudine; o generatie a carei soarta sta scrisa in pergamentele despre care Melchiade, acest tigan cu afinitati de Dumnezeu, omniprezent si atotstiutor, spunea ca "nimeni nu trebuie sa le cunoasca intelesul inainte de a se scurge o suta de ani" (215). Toti cei care au incercat sa le patrunda taina inainte de vreme s-au adincit si mai tare in mister si s-au separat cu totul de viata familiei, unii chiar au ajuns sa fie legati tot restul vietii de un castan. Cel care afla insa sensul enigmelor lui Melchiade pe masura ce le traieste este Aureliano Babilonia, care isi descopera soarta pentru ca asa era scris in "pergamentul perfect rinduit in timpul si in spatiul oamenilor" (473) – romanul lui Marquez?! Iar asta pentru ca s-a scurs veacul de singuratate, si nu pentru ca ar fi fost inzestrat cu o cunoastere mai profunda decit ceilalti de dinaintea lui. Astfel, in ultima clipa, epifanica de altfel, avem sansa de a descoperi odata cu Aureliano soarta neamului Buendia: "primul din spita este legat de un copac si furnicile incep sa se infrupte din ultimul" (473).

Totusi, Un veac de singuratate este mai mult decit o poveste, mai mult decit un roman. Este o lupta. O lupta a cititorului cu el insusi; cu fricile si cu realitatile lui. Nimic nu mai este sigur, concret. Realul si irealul se impletesc atit de mult in realismul magic al lui Marquez, incit granitele se dizolva sau, mai in ton cu romanul, sint mincate incet de furnicile rosii.

Stiam din experientele trecute (Despre dragoste si alti demoni, un roman cu mult mai mic, dar care surprinde foarte bine stilul si obsesiile literare ale lui Gabriel Garcia Marquez) ca trebuie sa ma astept la o proza incarcata de magic si de grotesc, dar de data aceasta toate asteptarile mi-au fost naruite rind pe rind, iar limitele mi-au fost testate. M-am surprins de multe ori mirindu-ma de cit de departe a putut merge Marquez; de cit de mult s-a putut desprinde de realitate (asa cum o cunoastem cu totii) si de cit de grotesca si bizara a putut s-o faca. Spre exemplu, nu poti ramine indiferent la un personaj delicios ca Elefanta, de natura aproape pantagruelica, ori la unul ca Rebeca si al ei obicei de a minca pamint, sau chiar la sfirsitul cel putin bizar al ultimului Buendia, care implinea profetia lui Melchiade: "Si atunci vazu copilul. Nu mai era decit un burduf umflat si secat pe care toate furnicile din lume se trudeau sa-l tirasca spre vizuinile lor subterane". (473)

De asemenea, nu poti ramine indiferent nici la Ursula, cea care tine casa in picioare si intregul neam in viata. Avind experienta a numeroase romane latina, scrise de/cu/pentru femei puternice, frumoase, unele bizare, altele stralucitoare, ma asteptam ca in proza lui Marquez sa domine personajele masculine, cita vreme in Un veac de singuratate cel mai important personaj este, din punctul meu de vedere, Ursula, desi nu sint de dat uitarii nici celelalte personaje feminine. De pilda Amaranta, cu obsesia de a controla totul, inclusiv propria moarte, Fernanda, cu-al ei costum de suverana mincat de molii, sau frumoasa Remedios, care emana numai moarte.

Un veac de singuratate este o provocare. Nu e o lectura usoara, avind personaje numeroase care poarta toate aceleasi nume si fraze lungi, dintre care una se intinde furtunos pe aproape trei pagini (monologul Fernandei). E drept ca nu poti citi cartea fara sa faci un arbore genealogic, insa acest lucru parca ii mai adauga valoare. In plus, faptul ca personajele au aceleasi nume (curios – sau nu – ca doar cele feminine au nume diferite, ceea ce ar da glas unei frumoase interpretari feministe) nu face altceva decit sa sublinieze ceea ce gindea Pilar Ternera la un anumit moment: "istoria familiei nu era decit un angrenaj de repetitii invitabile, o roata turnanta care ar fi continuat sa se invirteasca in veci, daca n-ar fi fost uzura progresiva si iremediabila a osiei ei". (452)

Pe scurt, Un veac de singuratate este unul dintre romanele pe care daca nu le-ai citit, ai trait degeaba. Ce e minunat la el (pe linga tot ce-am scris mai sus) este ca ofera o multitudine de interpretari. Unii il citesc doar cu lentile feministe, altii doar pentru realismul magic; unii vad in el istoria umanitatii, cu aceleasi razboaie, dictaturi, tragedii si singuratati care se repeta nestingherit intr-un timp ciclic, cita vreme altii (Biserica Ortodoxa din Rusia, de pilda) vad doar incestele si "pasiunile perverse care ii fac pe oameni nefericiti" si vor sa-l interzica in scoli.

 

Articol scris de Simona Lozovschi | Vin, 11/01/2013 - 20:30 http://www.altiasi.ro/carte/un-veac-de-singuratate