Încă un an în care am simțit că fiecare carte citită a fost o bătălie pe care-am câștigat-o. Și sunt foarte mândră de cele 17 cărți (6 910 pagini) parcurse. Mult, puțin. Nici nu contează. Alta a fost miza.
Lista arată așa:
1. F.M. Dostoievski, Demonii
2. Ana Blandiana, Mai mult ca trecutul. Jurnal. 31 august 1988 - 12 decembrie 1989 - Este o carte pe care fiecare dintre noi trebuie să o citească. E o datorie pe care o avem. Ca să nu uităm, ca să ne amintim, ca să înțelegem. Cu atât mai mult în contextul actual.
3. Sabina Fati, Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia
4. Gheorghi Gospodinov, Fizica tristeții - Un foarte bun reprezentant al postmodernismului.
5. Jon Kalman Stefansson, Absența ta e întuneric - Citind deja pe nerăsuflate trilogia fiordurilor (Între cer și pământ, Tristețea îngerilor și Inima omului) și mult mai modernul roman Povestea Astei, m-am bucurat teribil să mă-ntâlnesc cu cartea asta într-o librărie din Brașov.
Diferită în ton și construcție de celelalte, cartea este o meditație pe tema timpului, cu tot ceea ce presupune aceasta: viață și moarte, iubire și sfârșitul iubirii, fericire, deziluzie, cunoaștere, muzică, solitudine și prietenie:
„Un Dumnezeu care nu râde niciodată nu poate fi atotputernic.”
„Ești cine ești și ai fost dintotdeauna așa. Dar trebuie să ierți. A ierta e uneori același lucru cu a te recunoaște pe tine insuți. Cel care iartă se regăsește pe sine. Iar cel care se regăsește e liber.”
„nouă ni s-a dat un corp pentru a ne aminti că nu suntem zei. Pemtru a ne reaminti că tolerăm prost timpul și că, prin urmare, avem datoria de a-l folosi bine.”
„Este esențial ca oamenii să recunoască și rolul lucrurilor aparent mărunte și insignifiante în circuitul vieții. Că totul cântărește la gel de greu, femeile cât bărbații, râmele cât regii. Că nimic nu e măreț în afară de viață.”
„În toate ruinele, curțile bisericilor, casele, satele, orașele, trenurile, avioanele, totul, chiar și pungile de plastic suflate de vânt, se află povești sau fragmente de destine. Destinul - noi îl creăm trăind.”
6. Primo Levi,
Sistemul periodic - Încă un autor pe care îl citesc cu nesaț. Primo Levi a fost
un chimist italian deportat la Auschwitz. Viața și suferința l-au făcut să devină scriitor, iar pregătirea lui științifică se regăsește în stilul din romanele lui. Astfel, Primo Levi reușește să transpună aproape cinematografic, dar fără patetism și ură, „filmul” propriului său destin, care devine o lecție importantă de istorie. Învățăm că libertatea poate însemna singurătate, trudă, ger, foamete, luptă.
7. Franz Kafka, Scrisoare către tata
8. Mircea Cărtărescu, Melancolia - Suprarealist până în măduva oaselor, ca o pictură a lui Giorgio de Chirico. Nostalgia rămâne preferata mea din ce am citit până acum.
9. John Steinback, To a God Unknown - Steinback îmi oferă multă alinare de fiecare dată când se întâmplă să ajung la el.
10. Marina Stepnova, Femeile lui Lazăr
11. Jaume Cabre, Confiteor - Cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta.
"Bernat și Tecla s-au căsătorit, îndrăgostiți până peste cap, cu bucuria în ochi; și eu le-am fost martor. În timpul petrecerii de nuntă, în veșmintele de miri, ne-au oferit prima sonată de Brahms, așa, electrizați, fără partituri. Am fost atât de gelos... Bernat și Tecla aveau toată viața în față și eu am invidiat cu bucurie fericirea prietenului meu. Mi-era gândul la Sara, la fuga ei inexplicabilă și iar l-am invidiat profund pe Bernat, le-am urat tot norocul din lume în viața lor comună și au plecat, zâmbitori, exuberanți, în voiajul de nuntă și, încet-încet, zi după zi, au început să are, cu perseverență, cu abnegație, terenul nefericirii lor."
Împletiri de planuri temporale, schimbări bruște de perspectivă narativă, ironie, muzică, multe personaje (de la Nicolau Eimeric, inchizitorul general din secolul XIV, până la Rudoplh Höss,SS-Obersturmbannführer - locotenent-colonel -, comandantul lagărului de la Auschwitz), care spre finalul romanului se întâlnesc toate în metrou (!), toate acestea alcătuiesc o imagine a Răului. Astfel, "Confiteor" este un roman despre caracterul intrinsec al Răului. Nimeni nu scapă, la fel cum nimeni nu poate fi (pe deplin) fericit: "Fericirea este totdeauna acolo, în fața ta, la doi pași, dar de neatins; de neatins pentru toată lumea."
12. Salman Rushdie, Versetele satanice
13. Colm Toibin, Povestea nopții - Am descoperit în Toibin un foarte bun povestitor. Mi-ar fi plăcut să o fi citit în engleză.
14. Ștefan Agopian, Manualul întâmplărilor - Cartea lui Agopian este un roman fantastic, straniu, postmodern, care transcende orice limită - de timp, spațiu, limbaj. Neavând un fir narativ, cartea este un conglomerat de întâmplări bizare exprimate aproape poetic, iar Ștefan Agopian inventează un univers propriu, cu forme, cuvinte, norme și realități unice.
Citind-o, mi-am amintit de "Colourless green ideas sleep furiously", propoziția inventată de Noam Chomsky ca să ilustreze diferența dintre sintaxă și semantică. O propoziție care respectă normele gramaticale, dar care este lipsită de sens. "Manualul întâmplărilor" poate părea pe alocuri că aparține aceluiași registru în încercarea de a evidenția absurdul existenței.
Deși are puține pagini, cartea poate pune probleme unui cititor interesat de intrigi. Sunt însă pagini încărcate cu umor, ironie și poezie.
15. Herta Muller, Leagănul respirației - Deși eram inițial entuziasmată că această carte e diferită ca stil de cele șase citite anterior, am ajuns să o plac mai puțin. Chestiune pur subiectivă.
16. Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi - Boala nu este tema principală a cărții. Este mai degrabă o carte despre noi. Despre omenescul stricat, putrezit, și despre cum fiecare dintre noi are nevoie de validare, afecțiune, bunătate. Indiferent de cât de tenebros e locul în care ne aflăm. Bunătatea, ne amintește Tatiana Țîbuleac, poate fi, pentru niște timp, terapeutică, atât pentru cel care o practică, cât și pentru cel care o primește, însă nu poate vindeca totul.
17. Amos Oz, Poveste despre dragoste și întuneric - O carte de memorii care îmi închipui că a avut efecte terapeutice pentru Amos Oz. I-am descoperit istoria vieții, cu sinuciderea mamei lui când el avea 12 ani ca punct central, dar și începuturile statului Israel. Am mai descoperit, de asemenea, un foarte bun povestitor, mai bun poate ca în ce am citit anterior (Între prieteni și Iuda).
Comentarii
Trimiteți un comentariu