Moralitatea nebuniei - fragment din CTP, „Copiii fiarei”

 Moralitatea nebuniei

Toți prietenii mei au plecat, și-au pierdut mințile sau sînt morți. Îi visez cîteodată ca pe niște țigări arzînd concentric pe marginea unei scrumiere cît un lighean, plină de cenușă. Dan, Mica, Mihai, Cristian, Șerban, Dan... Eu supraviețuiesc pentru că nu mai fumez, nu mai beau, umblu cu sacouri, pantomizez roluri de manager, gestionez, negociez, lansez, administrez, administra-mi-ar popa o moliftă la căpătîi și nu m-ai mai răbda pămîntul. Mă cufund astfel, an după an din acest timp mort, deraiat, într-o imoralitate adîncă și uscată. În loc să zac cinstit prin vreo bodegă, cu suta de revedeu în față și foile scrise pe genunchi, în loc să ard în luminile serii, golindu-mi măduva în toate ștoarfele murdare și calde ale acestei lumi, eu coordonez. Inițiez. Deliberez. Sînt rațional, pătruns de înalta-mi misiune, responsabil, am responsabilitate și-n găoază. Scutur mîini cu sînge sub unghii, rînjesc amabil cimpanzeilor carnivori, mă frec de dosurile lor roșii, cine mă mai poate deosebi de ei într-o poză de grup? Dan, Mica, Mihai, Cristian, Șerban, Dan... și-au pierdut mințile, au plecat sau sînt morți. 

Într-o lume ca o balegă de director general adjunct nu poți trăi moral decît în beție, în nebunie, în moarte. Și în scris. În scrisul adevărat, singur cu tine în pustiul alb al foii.