Nora Iuga-n hipodrom

 Cu Nora Iuga nu-ți faci planuri. Nici cînd o citești, nici cînd o asculți, nici cînd scrii despre ea. Lucrurile se întîmplă. Pur și simplu. De la sine. Și totul e așa natural, frumos și inopinat încît nici nu are sens să încerci să pui ordine în lucruri, cuvinte, idei și text. 

bookhub.ro 

Iuga Eleonora, Norica, Ninica, Ninel, Noruleț, Noriko-San, Noricica, Noruca... aș putea să umplu o pagină întreagă, dar mie mămica nu-mi dă voie să fiu risipitoare nici cu hîrtia, mai ales cu hîrtia. Hîrtia de scris, hîrtia de împachetat, hîrtia igienică, hîrtia de muște atîrnată în bucătărie, o aruncă numai  cînd recunoaște și ea c-o putem confunda cu un ciorchine de strugure negru și Doamne ferește! „Războiul bate la ușă”, spune mămica la toate cele trei mese, micul dejun, prînzul și cina, în loc de „Poftă bună!”, trebuie să facem economie!

 Ăsta e „startul” romanului (cum de altfel se și numește prima parte a cărții), deși cu Nora n-ai niciodată un început clar și-un capăt. Și pentru că (încerc să) scriu despre Nora Iuga, n-ar fi complet inadecvat să dau frîu liber cuvintelor și să menționez citatul care mi-a venit în minte scriind fraza de mai sus: „Pe gratis nu e decît moartea, dar și ea costă viața; totul are un capăt, doar salamul două.” - Pianista, Elfriede Jelinek, culmea!, tradusă de Nora Iuga. 

Dilema Veche

Așa arată libertatea. 

Cu Nora totul e firesc. Chiar și oala de pe aragaz și mașina de scris din bucătărie. Cele două elemente care o țin în viață.

Cu Nora totul e poezie. Nora e o stare. Un sentiment.  

Nora mă învață. De la muzică (în Hipodrom l-am descoperit pe Jeno Hubay) și literatură pînă la senzualitate și existențialism. Mă învață să am curajul și nebunia să mă bucur de fiecare clipă („Sînt trează la tot ce mi se întîmplă”), să iubesc („Oamenii se deosebesc de animale nu numai fiindcă au învățat să vorbească, ci mai ales fiindcă au învățat să iubească”) și să mă iubesc („cu mine începe lumea”):

Asta am trăit eu sus, în Cetate, la Sighișoara. Eram cu Nino și Tiberiu, alergam pe străzile alea pavate cu pietre de rîu, printre case din secolul al XIII-lea, și spuneam în gînd „ăsta-i un oraș în care mi-ar plăcea să mor, simțeam sentimentul ăsta aproape mai pregnant decît în Sibiu, dar nu la 50, nu, Tiberiu, nu la 50, ce-ar fi să te iubești mai mult... bagă-ți bine în cap ce-ți spun, nu-s vorbele mele, le-a spus Nietzsche și ăsta-i un creier care a cunoscut suferința și știe ce spune: Cine nu se iubește pe sine nu poate iubi nici pe alții.” Eu port iubirea în toate buzunarele mele, și bancnotele mai valoroase, și mărunțișul... Și nu-mi e rușine să afirm că de cînd mă știu tot ce-am făcut în viață mi-a reușit, fiindcă m-am iubit în primul rînd pe mine.  

Nora vorbește despre viața ei cu o nonșalanță și-un curaj demne de invidiat. E complet liberă și eliberată de constrîngeri.  E autentică.  E vie. E un permanent flux al conștiinței. 

Ei bine, nu, dacă nu mor azi pînă ajung acasă înseamnă că... simt că mi se rupe coloana. Nu mai pot! își strigă revolta cu gura închisă. Cînd intru la Auchan, valsez ca atunci, la metrou, unde l-am cunoscut pe Marc. Cînd ies, sînt cocoșată ca olteanu' cu cobilița pe umeri... de-o parte vreo opt kilograme, de cealaltă tot cam atît... mă echilibrez cît pot, dar coloana mă amenință că ea n-are decît de pierdut din gheșeftul ăsta interminabil în care o sacrific de trei ori pe săptămînă, pe ea, care mă înalță ca să-mi îndop burta, cum făcea Omama cu biata gîscă... cîrîia de parcă-i îndesa pioneze pe gît. Nu  mai pot! ieșea acum mai tare din gîtlejul ei. Trecătorii trec fără s-o audă. Se lovesc de ea. Le stă în drum. Nici un taxi nu oprește. Nu mai pot! scoate un urlet de vită înjunghiată... ei trec cu cărucioare, cu sacoșe, unii scuipă coji de semințe, alții mușcă nimicul ăla roz pe băț și se fac că mestecă... vată de zahăr. Continui să merg. Nu mă las. N-o să mă las niciodată! Mai bine mor brusc... cum mă rugam atunci, sub cărțile grele, legate-n piele cu intarsii aurite ale marilor clasici germani. Sînt aici, ca voi. Strig. Urlu. Treceți pe lîngă mine. Treceți prin mine. Unii pe rotile, unii pe trotinete... majoritatea au mașini personale. Nimeni nu are Packardul nostru de la Scheveningen, cînd locuiam la Palace Hotel... nimeni n-a avut copilăria mea. Merg cu ochii închiși și agitația străzii mă termină... mă sufoc, n-am aer... cînd i-am spus lui Ion Bogdan Lefter că toată viața mea, între 1941 și 1999, am parcurs o jumătate de veac de involuție progresivă, încerca mereu să mă contrazică, calm și cu răbdare, că lumea progresează oricum, valul mînă înainte și peștele mort, și pe cel viu. Avea în față o femeie trecută de 50 de ani, care-și pierduse foaia de parcurs. Bogdan abia absolvise facultatea, avea 20 de ani. Ea făcuse facultatea în timpul monarhiei. Acum nu mai exista. Era scoasă din circulație. Avea de opt ani interdicție de publicare, un bărbat care trecuse prin două accidente vasculare cerebrale și un băiat, Tiberiu, singurul care îi mai reanima mîndria că făcuse totuși ceva demn de laudă în viața asta! Și valul l-a dus și pe el unde nisipu-i cald și soarele mai fierbinte... Dar nu mai pot! Nu mai pot! Nu se oprește nimeni... nici un om, nici o mașină, nici un cîine. Nu vede nimeni că exist! Într-un oraș de surzi... 

Și viața își continuă mersul. Iar Hipodrom iși continuă cursul încîlcit. Editorul cărții a numit-o pe coperta 4 „bildungsroman”, însă e cu mult mai mult de atît și tot de la Nora cred că vine definiția cea mai bună a cărții, pe care a inclus-o într-un P.S. în carte: „De cîte ori recitesc ce-am scris, am impresia că talmeș-balmeșul ăsta care-i la fel cu experimentul meu gastronomic am repetat, memoria pierzîndu-și elasticitatea de altădată, multe momente care mai apar identic în alte locuri din carte - o carte e ca viața, plină de repetiții...” 

Fără să știe, Nora vorbește și despre mine. Cînd o citesc / ascult, am constant senzația că articulează o bună parte din gîndurile mele:

- „Nu fac eforturi să fiu de altă părere, sînt programată să fiu de altă părere”

- „borcanele cu dulceață de nuci verzi și de cireșe amare”

- „Intrasem în octombrie. În parcul din fața Bibliotecii Astra, unde ieșeam să fumez, mă lăsam cotropită de culori. Era fără îndoială și asta o formă de masochism, un viol care mă pătrundea total, cred că nu simțisem pînă atunci posesia rapace a culorilor și vîrtejul acela care te absoarbe cu totul în el. Un curcubeu mi se învîrtește bezmetic în jurul capului. Fac poezie, mereu fac poezie cînd vreau să vorbesc despre viața noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.” - dealulcudor

- „Uită că ești profesoară. Tratează-i de la egal la egal. Recunoaște-ți slăbiciunile. Cere-le ajutorul. Dă-le impresia că ai nevoie de ei cum au ei nevoie de tine. Recunoaște-ți minusurile, fii naturală!”

- „Numai cînd ești acolo unde nu sînt oameni ești liber.” 

- „Scriu. Profit de singurătate.”

- „Nu ne prea găsim în viața zilnică, asta pe care o trăim toți cam la fel, pe noi cei adevărați. Noi ne aflăm mai curînd în cei ascunși în cărți, în filme, în povești.”

Familiaritatea pe care o simt în paginile cărților ei mă împiedică să scriu ceva coerent despre Nora. Mai ales despre Hipodrom, un talmeș-balmeș de carte. Ca viața.