gînduri pe deal

 Oboseală cruntă. 

Task-uri, deadline-uri, target-uri, obiective, deplasări, evaluări, examinări, buget, profit, pierderi - au devenit toate etc-urile ultimelor două luni. Cele mai aglomerate luni, în care m-am chinuit din răsputeri să nu uit că exist. 

A fost o luptă crîncenă, pe care am pierdut-o. Am pierdut deci contactul cu ceilalți și cu mine; cu tot ce reprezint atunci cînd nu mă ocup de etc-uri. Am pierdut inclusiv contactul și controlul cuvintelor. Nu am mai putut să scriu, ba la un moment dat uitasem de dealul meu cu dor. 

Era lesne de înțeles că nu aveam cum să cîștig. Și atunci am visat la ziua fără deadline. Acum aproape că am ajuns la ea. Și încerc, deci, să recapăt controlul.

 Totuși, încă nu-mi vine să scriu. 

Mi-ar fi plăcut să las aici ceva despre atît de intima carte Eu sunt ținta în care Diana Turconi l-a intervievat pe fascinantul Geo Bogza în ultimul său an de viață. Mi-ar fi plăcut să descriu cît de frumos m-a surprins lumescul, umanul din următoarea propoziție, lăsată pur și simplu în carte: Ți-ar fi greu să-mi mai aduci o cană cu ceai? 

N-aș fi crezut, de asemenea, că nu voi scrie nici despre căutarea paradisului lui Paul Gauguin și a mătușii sale, Flora Tristan, două personaje despre care nu știam mai nimic. Enervante, dar fascinante, după cum reiese din cartea lui Llosa, Paradisul de după colț. M-am bucurat de talentul de povestitor al autorului pus pe fundalul unei traduceri bune (Mariana Sipoș). M-au răsfățat culorile tablourilor lui Gauguin, Van Gogh, Degas, Renoir, Pissaro, Manet etc. 

Acum paradisul lui Steinbeck îmi ține companie și mă ajută să (cred că) revin. Vedem.