Muller, Herta. Poem despre suferinta

 „O viață întreagă a mers tata duminica la biserică. Atunci când mama, bunicul și cu mine nu mergeam cu el, se ducea singur. Pe drumul spre casa își permitea să bea la bodega din spatele parcului un rachiu la botul calului și să fumeze o țigară străină. La unu fix era înapoi la masa de prânz. Chiar și în ultimii ani, când se umpluse de păcate până în măduva oaselor, el tot a mai mers la biserică. Cu toată grămada aceea de păcate eu nu m-aș mai fi dus la biserică în locul lui. Nu pot să îmi imaginez că duminica îi promitea lui Dumnezeu că o va încheia cu aia cu părul prins în coadă de cal, când el avea deja pe următoarea zi întâlnire stabilită cu ea. Observasem asta, lunea tipa venea la piață fără copil. La fel ca tata lângă nevasta lui, și ea număra duminica orele scurgându-se lângă bărbatul ei. Luni seara nici Dumnezeu, nici dracul nu i-ar fi ținut pe cei doi departe unul de altul. Duminica la prânz aveam două găini pe masă, iar ce rămânea mâncam seara. Tatăl meu mânca crestele celor două găini pentru că avea nevoie de ele lunea pentru păcatul lui. Iar eu îmi împărțeam creierul cu bunicul, ca să pot învăța să tac ca el. E posibil ca tata să-l fi rugat pe Dumnezeu să îi accepte acel păcat, pentru că Dumnezeu trebuie să fi știut că între el și mama nu mai era mare lucru. În dreapta, lângă ușa bisericii, atârna Isus și ajungea cam până la nivelul gurii, astfel încât cei mari să îi poată săruta picioarele când intrau și când ieșeau. Copiii erau ridicați de șolduri. Câtă vreme a fost nevoie, mama și bunicul m-au ridicat pe mine, tata niciodată. Isus nu mai avea deloc degete, toate fuseseră roase de atâtea săruturi.” 

Herta Muller, Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi