timp (Ana Blandiana)

 "11 decembrie [1988]

[...]

De la 6 la aproape 10, concert în onoarea și cu participarea Cellei Delavrancea la împlinirea a 101 ani. Lume enorm de multă, mulți cunoscuți. [...] La sfârșit, a cântat la pian Cella, adusă pe scenă de Dan Grigore (excelent într-un preludiu de Rahmaninov) și Caramitru. A început prin a mărturisi că e târziu, se simte obosită și va fi scurtă, apoi a anunțat câteva preludii de Chopin. Apoi, timp de 45 de minute, în egală măsură impresionante și ciudate, a cântat, ca în vis sau ca și când ar fi fost singură acasă, câteva fraze muzicale pe care le-a repetat de trei, patru, cinci ori, într-un fel de rotire pe loc a memoriei; din când în când publicul aplauda crezând sau sperând că s-a terminat, de câteva ori Marilena Rotaru, organizatoarea, a încercat să-i mulțumească și să încheie; au fost chiar aduse pe scenă flori, dar bătrâna doamnă se reașeza la pian, sau chiar nici nu se ridica de lângă claviatură, aștepta (sau nici nu aștepta) să se termine vorbele sau aplauzele și reîncepea să cânte câte o frază pe care tocmai o cântase, câte un motiv pe care îl încheiase abia. Era ceva impresionant, existențial, în indiferența ei absolută față de ceilalți (a căror prezență o și uitase, poate), în mecanismul implacabil și stricat (dar nu dizolvat) al memoriei sale, care ar fi putut să funcționeze astfel la infinit. În cele din urmă, pentru că lumea din sală începuse să plece, pentru că instrumentiștii de pe scenă începuseră să râdă, Marilena Rotaru a profitat de o mică pauză, pentru a o săruta, obligând-o să se ridice de la pian și să se întoarcă spre sala ridicată în picioare. La ieșire i s-a cântat spontan Mulți ani trăiască, emoția era generală, o emoție la drept vorbind indiferentă față de persoana și personalitatea acestei femei, declanșată de simpla aglomerare a timpului într-un recipient uman mai rezistent decât altele. Nu Cella Delavrancea era cea care trezea lacrimi de înduioșare, ci timpul pe care reușise să-l depoziteze, să-l dobândească, performanța în sine, victoria, chiar provizorie, împotriva morții obținută cu indiferent ce mijloace (mijloacele sunt o structură genetică cuprinzând indiferența la ceilalți și seninătatea pe care această imorală indiferență este în stare să o secrete ca pe o licoare pură)." 

--- Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988 - 12 decembrie 1989