luni, 14 aprilie 2014

Cărtărescu



Postmodern pînă în măduva oaselor.

„Mă simţeam exclus, ca întotdeauna, din lumea colegilor mei. Mă obişnuisem cu gîndul că nu putea exista pentru mine decît un singur viitor: o mansardă cu un scaun, o masă şi un pat unde aveam să putrezesc toată viaţa – scurtă, de cel mult patruzeci de ani – scriind un roman nesfîrşit şi ilizibil, pe care-l vor găsi după moartea mea, lîngă mine, puţind a cadavru, dar în care ar fi fost Totul, tot adevărul despre existenţă şi inexistenţă, întreaga lume cu toate detaliile ei şi cu sensul ei hidos. Reveria în care, pe atunci, mă vedeam scriitorul total, hipergenial, demolatorul cosmosului pentru a-l înlocui cu o carte, era coloana vertebrală a vieţii mele. Să fi putut scrie Cartea, mi-aş fi lăsat jupuită pielea de pe mine, şi în pielea mea vie, cu capilare şi reţele nervoase şi glomerule sudoripare, aş fi legat volumul atotcuprinzător. Seri întregi, pe cînd pereţii casei mele din Ştefan cel Mare se înroşeau de amurg, mă ghemuiam sub cearşaful umed şi, în imaginaţie, răsfoiam iar paginile orbitoare. Închipuiam tabele de corespondenţă care ar fi unit constelaţiile de pe boltă cu florile de mină din adîncul pămîntului, organele corpului omenesc cu numele luxuriante din Almanahul de la Gotha, punînd istoria umanităţii în relaţie, pas cu pas şi moment cu moment, cu istoria bieţilor mei şaptesprezece ani de viaţă. Aveam să dezvălui cabale fantastice, regizate, în palate subterane de marmură şi porfir, de prinţul acestei lumi, şi să descriu un Armagheddon desfăcut ca o garoafă, care ar fi atras în războiul total piraţi şi cavaleri de Malta, războinici Bororo şi hitlerişti, îngeri şi extratereştri. Poveştile de dragoste ar fi încolăcit bătălia finală ca nişte ghirlande rococo, şi între ele s-ar fi aflat, contopindu-le pe toate, oricît de diferite, într-un arhetip mistic, ca un filigran al întregii cărţi, Cea-mai-frumoasă-poveste-de-dragoste, misterul ultim şi infinit, în care Prinţesa-Ovul se contopea cu Prinţul-Spermie în explozia unei nunţi dumnezeieşti. Detaliile îmi luau ore de febră şi reverie. Uneori o forţă enormă mă ridica deodată din aşternut şi mă tîra, cu tot cu cearşafuri, peste masa de scris, unde-nşfăcam stiloul şi, înfăşurat în falduri ca de togă, încremeneam cu vîrful peniţei pe pagină.” (Travesti, Mircea Cărtărescu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu