lecturile mele - 2024

 2024, anul schimbării de paradigmă, în care fiecare lectură a devenit o luptă câștigată. Am învățat subit despre mine și despre ceilalți. Am trăit diferit, intens. Și am reușit să mai și citesc. Lista micilor mele victorii arată așa:

1. Mihail Sebastian, Accidentul (1940) și Orașul cu salcâmi (1935) - o experiență plăcută și relaxantă. 

2. Herta Muller, Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi - ca la orice altă întâlnire cu Herta Muller, realitatea dură ne este livrată într-o proză aproape lirică. Un poem despre viață. 

        „O viață întreagă a mers tata duminica la biserică. Atunci când mama, bunicul și cu mine nu mergeam cu el, se ducea singur. Pe drumul spre casa își permitea să bea la bodega din spatele parcului un rachiu la botul calului și să fumeze o țigară străină. La unu fix era înapoi la masa de prânz. Chiar și în ultimii ani, când se umpluse de păcate până în măduva oaselor, el tot a mai mers la biserică. Cu toată grămada aceea de păcate eu nu m-aș mai fi dus la biserică în locul lui. Nu pot să îmi imaginez că duminica îi promitea lui Dumnezeu că o va încheia cu aia cu părul prins în coadă de cal, când el avea deja pe următoarea zi întâlnire stabilită cu ea. Observasem asta, lunea tipa venea la piață fără copil. La fel ca tata lângă nevasta lui, și ea număra duminica orele scurgându-se lângă bărbatul ei. Luni seara nici Dumnezeu, nici dracul nu i-ar fi ținut pe cei doi departe unul de altul. Duminica la prânz aveam două găini pe masă, iar ce rămânea mâncam seara. Tatăl meu mânca crestele celor două găini pentru că avea nevoie de ele lunea pentru păcatul lui. Iar eu îmi împărțeam creierul cu bunicul, ca să pot învăța să tac ca el. E posibil ca tata să-l fi rugat pe Dumnezeu să îi accepte acel păcat, pentru că Dumnezeu trebuie să fi știut că între el și mama nu mai era mare lucru. În dreapta, lângă ușa bisericii, atârna Isus și ajungea cam până la nivelul gurii, astfel încât cei mari să îi poată săruta picioarele când intrau și când ieșeau. Copiii erau ridicați de șolduri. Câtă vreme a fost nevoie, mama și bunicul m-au ridicat pe mine, tata niciodată. Isus nu mai avea deloc degete, toate fuseseră roase de atâtea săruturi.” 

3. Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944. O carte și un personaj pe alocuri enervante, dar o importantă lecție de istorie și, deci, o lectură obligatorie. În 1939, de pildă, scria „Ce-mi rămâne de făcut în aceste zile, care pot fi ultimele? Aș vrea să ascult muzică mereu - e singurul meu stupefiant. Vom muri într-o zi că niște găini tăiate. Ar trebui să aștept dezastrul care vine, cu mai puțină destrămare, cu multă atenție și cu ochii deschiși.”

4. Andrei Makine, Arhipelagul altei vieți, o carte care mi-a oferit alinare. 

5. Gabriel Garcia Marquez, A trăi pentru a-ți povesti viața, o carte de memorii despre o viață uimitoare, transpusă cu atât de mult farmec în Un veac de singurătate. Citind cartea de memorii constați cu surprindere că unele dintre cele mai fabuloase întâmplări și personaje au existat aievea. 

6. Sjon, Păr auriu ca porumbul, ochi cenușii. Un mic roman care în contextul socio-politic actual are o însemnătate aparte, venind ca o avertizare că toate ororile trecutului (nazismul în speță) se pot repeta. Recomand citestema.ro pentru o recenzie bună.  

7. Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25 - un personaj controversat și o carte pe care trebuie să o citim cu mintea limpede.

8. Marin Preda, Viața ca o pradă. Într-una dintre plimbările mele mi s-a făcut o poftă stringentă de Marin Preda. M-am conformat imediat și am luat ceva de la un anticariat. Bineînțeles că o mai citisem cu mulți ani în urmă și cu altă perspectivă. M-am bucurat s-o recitesc.

9. Haruki Murakami, Kafka pe malul mării - o carte despre viață, pusă pe un fundal muzical grozav (Radiohead, Prince, Stan Getz, John Coltrane, Duke Ellington etc): 

„-Stai așa. nu suntem noi cu toții goi pe dinăuntru, mai mult sau mai puțin? Mâncăm, ne căcăm, mergem la un serviciu de doi bani, prost plătit și, din când în când, ne-o punem. Ce altceva facem? Dar uite că viața poate să fie și interesantă, ca acum. Nu știu de ce, dar... Bunicul meu spunea mereu că lumea e interesantă tocmai pentru că lucrurile nu se întâmplă așa cum vrei. Și să știi că avea dreptate.”

10. Narine Abgarian, Viața e mai dreaptă decât moartea. M-am grăbit să ajung la cartea asta, dar la finalul lecturii am trăit cu senzația că nu am fost singura care s-a grăbit, după cum am scris scurt pe blog.  

11. Osamu Dazai, Soția lui Villon și alte proze la feminim - o cărticică cu unele proze surprinzătoare scrise de un autor cu o biografie deloc monotonă. 

12. Lucian Dan Teodorovici, Atunci i-am ars două palme - o carte pe care te sfătuiesc s-o citești cât de curând:

• „Dimineață, fata îmi aruncă un zâmbet compătimitor și disprețuitor în același timp, iar eu mă simt trist, jalnic de trist, mai ales la gândul că trebuie să mă întorc acasă, acolo unde sunt așteptat de ceea ce, din păcate, Dumnezeu a uitat să stârpească: monotonia exasperantă și morocănoasă a căsătoriei.” (din povestirea „Gumă de mestecat”)
• „Îmi găsesc copilul cântând în fața televizorului, bătând inutil din palme și învârtindu-se haotic, ceea ce mă face să constat, încă o dată, că e un idiot fără speranțe de vindecare. Nevastă-mea spală pe jos în bucătărie, acolo unde spăla și dimineață, iar eu mă apropii și o sărut dintr-o dezgustătoare obișnuință. Ea îmi întoarce plictisită sărutul, apoi își reia poziția de lucru, așezându-și (ca o impietate la adresa esteticului) fundul imens în fața mea - un gest belicos care are legătură cu întârzierea de care mă fac vinovat încă de dimineață.
  -Îmi pare rău, îi vorbesc pe un ton indiferent, lăsându-mi în același timp gândurile să facă o triere lentă a scuzelor folosite până acum.” (din povestirea „Gumă de mestecat”)
• „Înăuntru se așază coroanele. Soția mortului plânge parcă mai tare. Pe una dintre coroane scrie pe o parte Îți v-om purta veșnică amintire, iar pe partea cealaltă Lacrimile noastre nu se vor usca, soția și copii noștrii. Gramatica nu-i aduce onoruru celui dus.” (din povestirea „Pentru pete dificile”)

13. Simone Davies & Junnifa Uzodike, The Montessori Baby 

14. Virginia Woolf, Jacob's Room. Cu o licență despre Woolf, m-am întors la ea în scop terapeutic.  

15. Primo Levi, Armistițiul. Am ajuns atât de întâmplător la cartea asta încât am aflat după ce-am deschis-o că e, de fapt, partea a doua dintr-o serie ce conține relatările celor trăite de Primo Levi, chimist italian de origine evreiască, în anul trăit la Auschwitz. Armistițiul cuprinde aventura absurdei călătorii spre casă (care a durat câteva luni), când a ajuns în URSS, ca mai apoi - după ce a trecut și prin România - să ajungă în Germania și abia de acolo să pornească spre Italia:

„Rătăcind pe străzile din München acoperite de dărâmături din jurul gării unde, din nou, trenul nostru zăcea împotmolit, aveam sentimentul că mă învârt printre hoarde de datornici insolvabili, ca și cum fiecare mi-ar fi datorat ceva și refuza să plătească. Eram printre ei, pe câmpul de luptă al lui Agramante, în mijlocul populației Stăpânitorilor; dar erau puțini bărbați, mulți mutilați, mulți îmbrăcați în zdrenț, ca și noi. Aveam impresia că fiecare ar fi trebuit să ne pună întrebări, să ne citească pe chip cine eram și să ne asculte umil povestea. Dar nimeni nu ne privea în ochi, nimeni nu a acceptat sfidarea: erau surzi, orbi și muți, baricadați între ruinele lor ca într-o fortăreață de voită ignorare, în continuare puternici, în continuare capabili de ură și dispreț, încă prizonieri ai vălmășagului de mândrie și de sentiment al culpei.”

Primo Levi, constrâns de soartă să devină scriitor, reușește să transpună aproape cinematografic, dar fără patetism și ură, „filmul” propriului său destin, care devine o lecție importantă de istorie. Învățăm astfel că libertatea poate însemna singurătate, trudă, ger, foamete, luptă.

„Din șase sute cincizeci, câți plecaserăm, ne întoarcem doar trei. Și cât pierduserăm în cele douăzeci de luni? Ce aveam să găsim acasă? Cât din noi înșine fusese erodat, stins? Ne întorceam mai bogați sau mai săraci? Mai puternici sau mai goi? Nu știam; știam, în schimb, că în pragul casei noastre, într-un fel sau altul, ne aștepta o încercare și o anticipam cu teamă. Simțeam cum ne șerpuiește prin vene, odată cu sângele sleit, veninul din Auschwitz; unde aveam să găsim puterea să luăm viața de la capăt, să doborâm opreliștile, barierele care se ridică spontan în timpul tuturor absențelor, în jurul oricărei case pustii, oricărei vizuini goale? Curând, chiar de a doua zi, va trebui să ducem o bătălie împotriva dușmanilor încă necunoscuți, din afară și din noi: cu ce arme, cu ce forță, cu ce voință? Ne simțeam bătrâni de secole, apăsați de anul cu amintiri cumplite, goliți și dezarmați. Lunile de curând scurse, deși grele, la marginea lumii civilizate, acum ne apăreau ca un răgaz, ca un armistițiu, ca o paranteză de disponibilitate fără margini, un dar providențial, dar irepetabil al destinului.”

Primo Levi s-a sinucis în 1987, la 67 de ani.