joi, 30 octombrie 2014

vers 7, Paul Gorban

Nu-mi place să vorbesc despre poezie. Am vorbit odata mult şi prost şi de-atunci m-am inhibat cît pentru toată poezia. Despre Paul Gorban însă trebuie să spun un singur lucru: am auzit întîmplător de el, dar mă bucur c-am făcut-o, nu doar pentru că este un poet care promite (deşi mărturisesc că citindu-i Submarinul karmei am auzit şi nişte mici scîrţîieli), ci şi pentru că mi-a amintit de Cărtărescu, dar mai ales de mine şi de poeziile mele. Mai jos transcriu cîteva dintre poeziile care mi-au stîrnit simpatia din volumul Submarinul karmei:


sufletul îşi strigă lupoaica
vine ziua în care sufletul îşi strigă lupoaica
voi fi atunci într-un cortegiu de zmei. cu un nume
de stradă ce ne priveşte pe toţi îmi voi desface
poezia în bucăţi de alamă şi o voi şterge de molii ca
pentru un război cu îngerii care mi-au chircit
iubirea în nopţile cuibărite în intimitatea
pămîntului. voi scormoni prin memorie numele tău
pînă cînd negustorii de inimi se vor împletici în
rădăcinile mele şi vor începe să-mi îngroape morţii
care locuiesc în sîngele iubirii şi plăcerii.
crimele sînt flori de îngeri sinucigaşi
iar poemele mele aleargă pe mîinile tale ca nişte cai
de catifea. mă vei blestema ca pe un beţiv care-şi
torturează propriile vene şi mă vei căuta prin
lumina leneşă a văzduhului dimineaţa cînd psalmii
strălucesc pe cerul oţelit. mă vei urca negru în
copaci şi-mi vei lega pletele de asfinţit ca să
punctezi orizontul care sfîrîie ca un nou-născut.
atunci vom gusta din tradiţia sacră femeile ideale şi
bărbaţii blestemaţi să-şi înghită dintr-odată
părţile de rai şi părţile de iad.


îngerii care cad în spectacol
ascult jazz şi aud o femeie care îmi spune
ce culoare are casa ei ce culoare are bărbatul
ei ce culoare are patul pe care de fiecare dată
după ce termină un concert se eliberează de
fluturi. o ascult şi îmi doresc să-i cunosc toate
culorile pe care le ascunde sub fustă toate culorile
pe care le poartă pe limbă ca pe nişte cîini fără
sclavi îmi doresc să intru în una din culorile ei
să-i miros umbra cum umezeşte. ascult jazz şi
mă sărută pe buze o femeie neagră care îmi
desface fermoarul de la pantaloni ca şi cînd ar
deschide uşa unei bănci bine păzită. degetele ei
subţiri cu unghii roşii apasă pe mine ca pe un pian
şi atunci scot un sunet care începe să aducă a jazz.
culoarea mea preferată e roz îmi spune pentru că se
potriveşte cu locul în care toate culorile îşi dau încet
drumul în lume ca nişte îngeri care cad în spectacol.
ascult jazz în timp ce femeia neagră număra cu gura
bănuţii mei albi care-au început să zboare de cînd
banca s-a spart. jazz-ul nu are o culoare el are sunete
umede pe care o femeie le pune în casă în bărbatul
pe care-l cheamă în ghiveciul de la fereastră şi în patul
pe care se eliberează de vacarmul gîndacilor de fiecare zi.


elegiile unui fluture cosmic
tatăl meu nu şi-a irosit elegiile cînd moartea
şi-a despicat-o în a mea mamă cînd pielea
a ieşit din el ca un sunet de clopot şi a început
să umble pe străzi după psalmii lui Orfeu.
cînd voi fi bărbat mă voi naşte peste toţi
pasagerii tatălui meu ca o viaţă întreagă
în care întunericul mănîncă lucruri albe
iar lucrurile albe mănîncă pîine neagră.
cînd voi fi cu adevărat bărbat voi merge la război
cu puşca mea de iubire şi voi aduce mamei
un trandafir înflorit peste marginea cărnii mele.
mă locuieşte o jumătate de duh
ieşit dintr-o închisoare cu sfinţi şi nu-mi dă pace.
îmi măcelăreşte sufletul până la oase. Dumnezeu
trebuie să ştie că poezia nu este o funcţie a adevărului.
este o copilă din flori ce asmuţă câinii
pe aceia care-şi îngroapă morţii în oceanul neuitat
al tristeţii. poezia e un bărbat născut dintr-o pedeapsă
ce-şi cultivă demonii zi după zi prin metroul lui Ahile.
e un tată care jură sfială şi fuge prin locurile umede
şi înmiresmate ale timpului. brusc îmi dau seama
că pielea mea e un templu în care se revarsă
tatăl meu fericit ca un fluture cosmic.
elegiile mele adunaţi-le în patul iubitei
cu ele să-i smulg un mănunchi de prunci


probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu mine
probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu mine
poate un etaj mai sus sau un etaj mai jos
probabil şi El are o familie grozavă care se uită
seara la ştiri la filme sau la predici despre speranţă.
dacă o să fie să mă întînesc cu El în lift sau pe casa scării
de bloc o să îl invit la un pahar de vin şi o să îi arăt cîte
poeme fără ieşire am scris cu steaua care plină de sînge
apare noapte de noapte prima pe cer,
cîte icoane precum păianjenii prin locuri ascunse
au apărut în ultima vreme. şi dacă o să îi placă
ce va vedea la mine o să îi fac o friptură
la aragaz ca să mai vină şi altă dată şi o să îi spun
că am vînat din frigider cea mai mare ofrandă
special pentru dragostea ce se leagă între noi


un melc argintiu
de trupul tău s-a lipit un melc argintiu
un fel de soare mic. el trage în coarne
fără nicio jenă, de abia mai poate respira,
vremurile noastre moderne. aş putea
să pariez că în dreptul picioarelor tale
de aloe cu zgomot se va freca de sufletul tău
ca şi cînd ar ieşi la joacă. se va rostogoli
pînă în vaginul tău ca într-o pivniţă cu vinuri
vechi şi va trăi ani fericiţi până la adînci
bătrîneţe. melcul ca o sete de aer înaintează
în sîngele tău şi coarnele îi înfloresc narcotic,
precum crinii, de fiecare dată cînd te dezbraci

2 comentarii:

  1. il salut pe aceasta cake oe Paul, si salut si blog-ul tau decoperit acum acum.

    RăspundețiȘtergere
  2. dealulcudor te saluta si el, si sper ca si Paul Gorban! :)

    RăspundețiȘtergere