vers 7, Paul Gorban

Nu-mi place să vorbesc despre poezie. Am vorbit odata mult şi prost şi de-atunci m-am inhibat cît pentru toată poezia. Despre Paul Gorban însă trebuie să spun un singur lucru: am auzit întîmplător de el, dar mă bucur c-am făcut-o, nu doar pentru că este un poet care promite (deşi mărturisesc că citindu-i Submarinul karmei am auzit şi nişte mici scîrţîieli), ci şi pentru că mi-a amintit de Cărtărescu, dar mai ales de mine şi de poeziile mele. Mai jos transcriu cîteva dintre poeziile care mi-au stîrnit simpatia din volumul Submarinul karmei:

sufletul îşi strigă lupoaica

vine ziua în care sufletul îşi strigă lupoaica

voi fi atunci într-un cortegiu de zmei. cu un nume

de stradă ce ne priveşte pe toţi îmi voi desface

poezia în bucăţi de alamă şi o voi şterge de molii ca

pentru un război cu îngerii care mi-au chircit

iubirea în nopţile cuibărite în intimitatea

pămîntului. voi scormoni prin memorie numele tău

pînă cînd negustorii de inimi se vor împletici în

rădăcinile mele şi vor începe să-mi îngroape morţii

care locuiesc în sîngele iubirii şi plăcerii.

crimele sînt flori de îngeri sinucigaşi

iar poemele mele aleargă pe mîinile tale ca nişte cai

de catifea. mă vei blestema ca pe un beţiv care-şi

torturează propriile vene şi mă vei căuta prin

lumina leneşă a văzduhului dimineaţa cînd psalmii

strălucesc pe cerul oţelit. mă vei urca negru în

copaci şi-mi vei lega pletele de asfinţit ca să

punctezi orizontul care sfîrîie ca un nou-născut.

atunci vom gusta din tradiţia sacră femeile ideale şi

bărbaţii blestemaţi să-şi înghită dintr-odată

părţile de rai şi părţile de iad.

îngerii care cad în spectacol

ascult jazz şi aud o femeie care îmi spune

ce culoare are casa ei ce culoare are bărbatul

ei ce culoare are patul pe care de fiecare dată

după ce termină un concert se eliberează de

fluturi. o ascult şi îmi doresc să-i cunosc toate

culorile pe care le ascunde sub fustă toate culorile

pe care le poartă pe limbă ca pe nişte cîini fără

sclavi îmi doresc să intru în una din culorile ei

să-i miros umbra cum umezeşte. ascult jazz şi

mă sărută pe buze o femeie neagră care îmi

desface fermoarul de la pantaloni ca şi cînd ar

deschide uşa unei bănci bine păzită. degetele ei

subţiri cu unghii roşii apasă pe mine ca pe un pian

şi atunci scot un sunet care începe să aducă a jazz.

culoarea mea preferată e roz îmi spune pentru că se

potriveşte cu locul în care toate culorile îşi dau încet

drumul în lume ca nişte îngeri care cad în spectacol.

ascult jazz în timp ce femeia neagră număra cu gura

bănuţii mei albi care-au început să zboare de cînd

banca s-a spart. jazz-ul nu are o culoare el are sunete

umede pe care o femeie le pune în casă în bărbatul

pe care-l cheamă în ghiveciul de la fereastră şi în patul

pe care se eliberează de vacarmul gîndacilor de fiecare zi.

elegiile unui fluture cosmic

tatăl meu nu şi-a irosit elegiile cînd moartea
şi-a despicat-o în a mea mamă cînd pielea
a ieşit din el ca un sunet de clopot şi a început
să umble pe străzi după psalmii lui Orfeu.
cînd voi fi bărbat mă voi naşte peste toţi
pasagerii tatălui meu ca o viaţă întreagă
în care întunericul mănîncă lucruri albe
iar lucrurile albe mănîncă pîine neagră.
cînd voi fi cu adevărat bărbat voi merge la război
cu puşca mea de iubire şi voi aduce mamei
un trandafir înflorit peste marginea cărnii mele.
mă locuieşte o jumătate de duh
ieşit dintr-o închisoare cu sfinţi şi nu-mi dă pace.
îmi măcelăreşte sufletul până la oase. Dumnezeu
trebuie să ştie că poezia nu este o funcţie a adevărului.
este o copilă din flori ce asmuţă câinii
pe aceia care-şi îngroapă morţii în oceanul neuitat
al tristeţii. poezia e un bărbat născut dintr-o pedeapsă
ce-şi cultivă demonii zi după zi prin metroul lui Ahile.
e un tată care jură sfială şi fuge prin locurile umede
şi înmiresmate ale timpului. brusc îmi dau seama
că pielea mea e un templu în care se revarsă
tatăl meu fericit ca un fluture cosmic.
elegiile mele adunaţi-le în patul iubitei
cu ele să-i smulg un mănunchi de prunci

probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu mine

probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu mine

poate un etaj mai sus sau un etaj mai jos

probabil şi El are o familie grozavă care se uită

seara la ştiri la filme sau la predici despre speranţă.

dacă o să fie să mă întînesc cu El în lift sau pe casa scării

de bloc o să îl invit la un pahar de vin şi o să îi arăt cîte

poeme fără ieşire am scris cu steaua care plină de sînge

apare noapte de noapte prima pe cer,

cîte icoane precum păianjenii prin locuri ascunse

au apărut în ultima vreme. şi dacă o să îi placă

ce va vedea la mine o să îi fac o friptură

la aragaz ca să mai vină şi altă dată şi o să îi spun

că am vînat din frigider cea mai mare ofrandă

special pentru dragostea ce se leagă între noi

un melc argintiu

de trupul tău s-a lipit un melc argintiu

un fel de soare mic. el trage în coarne

fără nicio jenă, de abia mai poate respira,

vremurile noastre moderne. aş putea

să pariez că în dreptul picioarelor tale

de aloe cu zgomot se va freca de sufletul tău

ca şi cînd ar ieşi la joacă. se va rostogoli

pînă în vaginul tău ca într-o pivniţă cu vinuri

vechi şi va trăi ani fericiţi până la adînci

bătrîneţe. melcul ca o sete de aer înaintează

în sîngele tău şi coarnele îi înfloresc narcotic,

precum crinii, de fiecare dată cînd te dezbraci