Jose Saramago, Intermitentele mortii

De mult nu m-am mai simtit asa bine in compania unui scriitor. Citeam si simteam ca am in fata ochilor un scriitor al naibii de inteligent, de la care pot invata o multime de lucruri. Citeam si simteam ca sint intr-o cafenea plina cu fum de tigara de vorba cu Saramago. Citeam si simteam ca am in fata mea persoana care as vrea sa fiu. 

Ii iubesc inteligenta, jovialitatea, ironia amara si ateismul. 

Daca nu reincepem sa murim, nu vom avea viitor. 

Ii iubesc si muzica si chiar am citit cartea pe fundalul muzical propus de Saramago. 

[...] un muzician, un violoncelist, un artist care se straduieste sa ajunga sa cinte in mod demn suita numarul 6, opus o mie doisprezece, in re major, de bach, este de parere, spuneam, ca nu e bine ca un muzician, un violoncelist, un artist sa fi venit pe lume pentru a aduna de pe jos rahatii inca aburind ai ciinelui sau sau ai oricarui altuia. Nu este potrivit, bach, de exemplu, spuse acesta intr-o zi stind de vorba cu stapinul, n-a facut-o niciodata. 

Ii mai iubesc si simplitatea, ciclicitatea, dialogul cu cititorii, contradictiile si dramul de supranatural. 

Moartea stie totul in legatura cu noi si poate de aceea este trista. 

Impletirea stilurilor, lipsa majusculelor si a liniilor de dialog si, nu in ultimul rind, dizolvarea si fuziunea timpului, a vietii si a mortii. 

Stia el prea bine ca nu era rostropovici, ca nu era mai mult decit un solist de orchestra atunci cind se nimerea s-o ceara programul, dar aici, in fata acestei femei, cu ciinele sau culcat la picioare, la aceasta ora din noapte, inconjurat de carti, de caiete de muzica, de partituri, era insusi johann sebastian bach compunind in cothen ceea ce mai tirziu avea sa fie numit opus o mie doisprezece, lucrari aproape tot atitea cite au fost cele ale creatiei. Pasajul dificil a fost depasit fara ca el sa-si dea seama de performanta pe care o realizase, miini fericite faceau violoncelul sa murmure, sa vorbeasca, sa cinte, sa scoata ragete, iata ce ii lipsise lui rostropovici, aceasta sala de muzica, acest ceas, aceasta femeie. Cind termina, miinile ei nu mai erau reci, ale lui ardeau, de aceea miinile se dadura miinilor si nu li se paru ca isi sint straine. 

Nu in ultimul rind, ii sint recunoascatoare pentru Chopin, op. 25, nr. 9 care nici ca putea sa simbolizeze mai bine viata:

Putin o interesa ca acela ar fi portretul muzical al violoncelistului, cel mai probabil respectivele asemanari, atit cele efective, cit si cele imaginate, le fabricase el in mintea sa, ceea ce o impresiona pe moarte era faptul ca in acele cincizeci si opt de secunde de muzica i se paruse ca auzise o transpunere ritmica si melodica a oricarei vieti omenesti, obisnuita sau extraordinara, prin tragica ei scurtime, prin intensitatea ei disperata si, de asemenea, prin acel acord final care era ca un punct de suspensie lasat in aer, in gol, peste tot, ca si cum, in mod iremediabil, inca mai ramasese ceva de spus.