Jurnal în vreme de criză

Azi, 26 martie, am avut ceva (20 km cu bicicleta și vreo cîțiva pe jos) treabă prin oraș. E prima dată în două săptămîni cînd am parcurs distanța asta cu bicicleta și cînd am umblat prin mai multe locuri, deci am reușit să văd mai multe decît la „obișnuitele” drumuri cu mașina pînă la ai mei să îi ajut. Am apucat să observ cîteva lucruri:

1. Dacă ieri am văzut o multitudine de poze cu armata și poliția pe străzi, azi nu am întîlnit pe nimeni. Nu m-a întrebat nimeni nimic. Păcat, mai ales că am ieșit în intervalul 9.00-14.00 și că am văzut de toate. Au ieșit doar ieri, de probă? Să dea bine la cameră?

2. Am văzut cîțiva bătrîni și cu mult în afara intervalului 11.00-13.00, cărînd sacoșe peste sacoșe cu mîncare. Am văzut bătrîni stînd la coadă la o tonetă ca să își plătească facturile nerespectînd distanța minimă de 1 metru. Am mai văzut într-un coș de cumpărături un bax întreg de pungi cu mălai. Și am mai văzut cum un pensionar nu și-a mai cumpărat pastilele pentru că erau prea scumpe. Asta nu contează, știu, e realitatea noastră de zi cu zi, nu doar pe timp de criză. Sîntem imuni la asta.

3. Natura avea nevoie de o pauză de la noi. E splendidă așa lăsată de capul ei. Păcat însă că pe lîngă deșeurile obișnuite pe care le văd pe jos (mucuri de țigară, pet-uri de bere, ambalaje de la alimente etc) a început să apară o nouă categorie: mănuși chirurgicale și măști de protecție. Noi, oamenii, nu am înțeles nimic.