Simfonia mută

 „Trăim într-un univers schizoid, bîntuit de tot felul de orgolii și perversiuni. Trăim într-o halucinație.” - Simfonia mută, Nichita Danilov 

Cartea asta de nuvele-i ca o halucinație. Pornind de la coperta frumoasă și plină de înțelesuri ascunse și trecînd prin poveștile închistate, absurde, stranii, nefirești ale personajelor, la care se adaugă liricitatea frazei, Simfonia mută este o apologie a vieții postmoderne. „Tineri măcinați de spleen”, particula lui Dumnezeu, Urmuz, problemele existențiale, Băutoarea de absint a lui Picasso, Stephen Hawking „stînd în căruciorul său de invalid, strîngînd la piept un buchet de găuri negre”, Beethoven în versiune rock, tocurile insipide, IS 23 WKS, dealul Copoului, răsăritul asemănat cu o „proteză abandonată de un pensionar într-un pahar de apă pus pe noptieră”, toate acestea constituie poemul suprarealist propus de Nichita Danilov. Cartea este ca o joacă, un experiment dadaist, un vis; pe alocuri simți că nu ai de ce să te agăți, totul fiind prea abscons; e ca o bîjbîială pe tema găsirii sensului vieții, tentativa (sau tentația?!) de a găsi sensul avînd mereu loc în cel mai confuz, obscur, delirant cadru cu putință. Astfel, Simfonia mută devine un exponat al picturii metafizice propusă de Giorgio de Chirico (pictor de altfel menționat în mai multe rînduri în carte):

    „Între timp, la colț se aprinseseră felinarele. Lîngă stîlp, am văzut o femeie ce-și deșira fața ca pe un         ciorap. Cîinele se apropie tiptil de ea și, ridicînd elegant piciorul dindărăt, îmbrăcat în pantaloni de         pijama, urină pe rochia ei de catifea. Femeia scoase un țipăt și trupul ei se sparse în bucăți. O lumină     densă, tăiată în fîșii, se scurgea din cer, amestecată cu litere.”

Giorgio de Chirico - „Nietzsche - pictura metafizică și arta suprarealistă”, Dilema veche