Herta Muller, nimic altceva

 "La poarta cimitirului era un autobuz. Tatăl meu era la volan, dormea cu fața în mâini. Numai că tatăl meu era mort de ani de zile. De atunci îl prinsesem de nenumărate ori la volan, în autobuze care mergeau și în altele oprite. El murise ca să poată conduce în continuare nesinchisit, ca să poată să ne evite pe mine și pe mama pe toate străzile posibile în loc să se mai ascundă de noi. A căzut în fața ochilor noștri și a murit. L-am scuturat, brațele i se bălăngăneau, dar apoi au devenit rigide. Obrajii i s-au lipit de os, fruntea i s-a făcut de vinilin rece, o răceală care n-ar avea voie să se instaleze în oameni pentru că nu o mai uiți niciodată. Eu îmi tot treceam mâna peste fruntea lui și îi deschideam larg ochii ca să intre în ei lumină și să îl oblige să trăiască. Fiecare mișcare a mâinii devenise nepotrivită. Mă agățam încă de el, pe când mama s-a detașat ca și cum nu l-ar fi posedat niciodată. Căderea lui ne-a arătat cum te oprești brusc să mai dai ajutor, devii brusc rece, fără să te mai gândești deloc. Mama și cu mine am fost dintr-odată ca și dezlegate. Apoi a venit medicul. L-a pus pe tata pe canapea [...]. 

Medicul a scris atac cerebral în formular, l-a ștampilat, l-a semnat și a plecat. Cu mâna încă pe mânerul ușii a mai spus:

- Cine să mai înțeleagă așa ceva, soțul dumneavoastră este sănătos trupește, dar creierul lui s-a închis ca un bec. 

[...] Atunci în cameră am fost două nu chiar în viață și un mort. Trei care de multă vreme s-au mințit unii pe alții atunci când își spuneau noi sau când despre un pahar, un scaun sau un copac din curtea spuneau al nostru." 

Herta Muller, Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi