duminică, 27 martie 2016

vers 9, Geo Dumitrescu

Madrigal răsturnat 

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de piatră!...
Tot ce mi-ai dăruit sporeşte, urcă -
piere încet ce ţi-am dat, aşa cum seacă
bălţile neadânci uscate de vânt.
Mi-ai dat puţin - ţi-am luat tot,
ochii mei te păstrează întreagă
şi-n cana de lut a inimii mele
murmură sângele tău.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de fum!...
Tot ce era frumos, tot ce era de preţ
pe piept am, luat, pe frunte, comori uriaşe -
ce-a mai rămas e aproape nimic
şi mai puţin încă, ce-a mai rămas,
încet, încet, tot mie-mi rămâne,
căci strâng după tine harnic, avar, bob cu bob,
ca vrabia în urma sacului rupt.

Ai rămas puţină, fată tristă, creangă desfrunzită!...
Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:
te-am jefuit de taine, de idoli,
de flori şi de lacrimi,
iar fluturele tău viu, luminos şi năstruşnic,
ţi l-am furat, dezgropându-l din inima ta
şi lăsându-te stinsă, deşartă,
ca o veştedă crisalidă pustie.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară,
ca o grădină bătută de grindină!...
Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,
te-am ales, strecurându-te ca pe un nisip aurifer -
nimic n-am scăpat printre degete:
toată pulberea ta strălucitoare
e-n mine.

Chiar umbra ta, să n-o cauţi zadarnic,
ţi-am oprit-o pe zid, la plecare,
atunci când inima mea, explodând,
te-a spulberat.
Şi iată mâinile mele, priveşte-le:
în palma lor a rămas încrustată
urma genunchilor tăi, aşa cum rămâne
pe cojile nucii urma miezului dulce...

Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă
în mine sunt toate comorile tale,
tot ce mi-ai dăruit urcă, sporeşte -
piere încet ce ţi-am dat, aşa cum seacă
bălţile neadânci uscate de vânturi...

Şi-ţi strig în fiecare noapte, răutăcios,
deschizând fereastra spre luna ce scapătă,
îţi strig mereu cu mâhnire adâncă şi teamă:
ai să te faci urâtă, ai să te faci puţină,
fată tristă, fată de gheaţă.

Ai să te faci urâtă, fată amară!...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu