mereu surprinzătorul Geo Bogza

 Geo Bogza mă surprinde mereu. Este fix ca senzația aceea cînd îți e dor de ceva fără s-o știi. De data asta nu au mai fost versuri, ci volumul O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil ce conține reportaje și fragmente ridicate la rang de literatură. O literatură a vieții de zi cu zi, care impresionează prin simplitate, acuratețe și dramatism. 
    Redau mai jos un fragment din „Înmormîntări”:

    „În acea vreme, orașul nu cunoștea decît aritmetica. Cei mai înzestrați locuitori ai lui erau plini de cifre, ca de icre. Din ele ieșea o puzderie de butoaie de brînză, sau stive uriașe de lemn. Suma acestora se înmulțea în măruntaiele altui ins cu turme de oi sau vagoane de grîu, și din această împreunare totul creștea încă o dată: turmele de oi, butoaiuele de brînză sau stivele uriașe de lemne. 

     Orașul întreg părea o vastă tablă de înmulțire. Tot ce era în el se înmulțea cu altceva de alături și creștea monstruos. În fiecare zi degetele de la mîna stîngă a precupeților se înmulțeau cu cele de la mîna dreaptă, iar ei întorși seara acasă vărsau din chimir de trei ori mai multe icre decît avuseseră dimineața cînd porniseră în obor. Sergenții de stradă, cînd ridicau degetul la chipiu în fața cuiva, însemna că înmulțesc două cifre, iar șefii lor, cînd clipeau o dată din ochi, era sigur că au tras o linie dedesubt și că încep să adune. Fiecare vorbă, fiecare gest al oamenilor din orașul acela scriau pe o uriașă tablă nevăzută cifre după cifre, iar ele se adunau și se înmulțeau ca peștii mărilor. 

     Oamenii, cînd treceau pe stradă și se încrucișau, înmulțeau între ele două cifre, oricît de mici. Casele, cum stăteau una în fața alteia, își înmulțeau parcă suprafețele, și suma lor creștea o dată cu aceea a întregului oraș.

     Totul se aduna și se înmulțea în orașul acela. Preoții, cînd ridicau mîna să binecuvînteze, păreau că fac asupra mulțimii semnul înmulțirii. Pînă și cele mai umile lucruri se înmulțeau între ele, în mod neașteptat, cu aceleași fructuoase rezultate pentru stăpînii orașului. Stîlpii de telegraf se înmulțeau cu alt gest sau cu altă întîmplare, și cifra totală care reprezenta valoarea orașului creștea în fiecare secundă.

    [...] Și iată că moartea se abătea deodată asupra lor. Abia atunci vedeau că în lună nu sînt numai baloturi de lînă și stive de lemne. Pentru cîteva ore cel puțin, banii strînși atîta amar de vreme căpătau o nouă și îngrozitoare semnificație: a inutilității lor. Astfel loviți, se întrebau pentru prima oară asupra rostului vieții și, plini de deznădejde, constatau că toată zbaterea lor a fost zadarnică.

    [...] Nimic nu era mai bine organizat în orașul acela decît ceremoniile funebre. Ca din pămînt răsăreau o mulțime de personaje, fiecare îndeplinîndu-și treaba cu gravitate, convins că joacă un rol important în misterioasa mașinărie a morții și a înmormîntării. 

    [...] După ce terminau slujba, începînd să vorbească despre clientul lor, preoții îl numeau în mod solemn: Răposatul. Sau, și mai solemn: Repauzatul. Ei aveau un anumit fel de a arcui gura cînd pronunțau acest cuvînt, ca și cum ar fi spus: excelența-sa. Asta le dădea prestigiu, și lor, și mortului, și rudelor care urmau să plătească înmormîntarea. 

     [...] Pe cînd încăperile în care se afla excelența-sa Repauzatul - stranii din pricina oglinzilor mari acoperite cu cearșafuri - deveneau tot mai solemne, în fundul curții avea loc un masacru. Mobilizate, slugile adunaseră anevoie toate orătăniile din curte și acum, sub cuțitele lor lungi, zeci de capete cădeau fără milă. Bătînd din aripi spasmodic, și ridicîndu-se uneori în picioare pentru a face cîțiva pași beți, fără cap, găinile mureau în țărînă după ce prin gîtul ridicat spre cer, asemeni unui deget oribil, jupuit, aruncaseră, ca un reproș adus lumii, lungi țîșnituri de sînge nevinovat.”