”No one does it like Gabriel Garcia Marquez”

 Nici nu se compară cu Un veac de singurătate! Încep aceste rînduri ex abrupto pentru a stabili din capul locului că Dragostea în vremea holerei nu este o carte care să poată fi situată pe același nivel cu sus-numita, care mi-a răsturnat toate valorile de cititor, care, prin prisma unicității ei, m-a îmbogățit și sărăcit în același timp și despre care am notat pe AltIasi în 2013 următoarele: 

    Imi place sa ma gindesc la literatura ca la un templu al omenirii si al artei. Coloanele lui cu splendidele-i basoreliefuri ne redau istoria si arta. Insa nu toate cartile fac parte din acest templu, ci doar cele care reusesc sa se elibereze de sub tutela autorului si de sub povara timpului si a spatiului. Gabriel Jose de la Concordia Garcia Marquez si proza lui anistorica si atemporala reprezinta o coloana din acest templu grandios. Romanele lui nu mai sint cele ale autorului columbian decernat cu Premiul Nobel (1982), care, dintr-o ironie cruda a sortii, traieste acum intr-un Macondo al sau, stapinit de dementa, ci sint ale omenirii si ale artei, deopotriva. 

Tema și personajele cărții nu mă (mai) incită. Lipsesc elementele de realism magic, lipsește vraja lui Marquez și talentul lui de a construi un timp și spațiu arhetipale. Povestea este deci cît se poate de facilă, ca un soi de rețetă perfectă pentru succes. Și totuși nu există narator mai încîntător ca Marquez și narațiune mai feerică. Astfel, printre plante, holeră, războaie, poezie, love story, iubiri pătimaşe, amintiri şi haine demodate se întrezăreşte tema adevărată a romanului, care nu e povestea dintre Fermina Daza şi Florentino Ariza. Subiectul romanului depăşeşte stadiul personal, particular al acestor personaje, micimea unei iubiri anume (el, sigur de iubirea lor adevărată, aşteptând-o toată viaţa şi croindu-şi tot destinul după ea), devenind o pledoarie depre iubirea la senectute. 

Astfel, cartea aceasta este despre dragoste. Despre cum începe, cum evoluează și se maturizează, că de sfîrșit se sfîrșește o dată cu ființa noastră. Lecția pe care am luat-o din roman este că avem această datorie față de noi înșine - să iubim. Mereu, chiar și la senectute. Avem dreptul să iubim, să fim senzuali și pasionali chiar și după ce pielea nu mai stă „pe mușchii noștri netedă și întinsă ca mătasea unei parașute deschise” (Nora Iuga, Sexagenara și tînărul):

[...] s-au iubit fără grabă, cu seninătatea unor bătrîni trecuți prin multe, iar aceea avea să rămînă pentru ea cea mai frumoasă amintire din călătoria lunatică pe fluviu. Contrar presupunerilor căpitanului și ale Zenaidei, nu se mai simțeau ca niște tineri îndrăgostiți și cu atît mai puțin ca niște amanți tîrzii. Era ca și cum ar fi sărit peste lungul calvar al vieții conjugale și-ar fi ajuns de-a dreptul în miezul iubirii. Treceau în tăcere, ca doi soți bătrîni căliți de viață, dincolo de capcanele pasiunii, dincolo de festele brutale ale iluziilor și de mirajele dezamăgirilor: dincolo de iubire. Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricînd și oriunde, dar cu atît mai intensă cu cît se apropia de moarte 

                                                                                                - Dragostea în vremea holerei, Marquez